Au trecut ani…

Asa… vreo 25 A se observa ca de mica aveam potential de zbor

Albert Camus – Caderea vazuta prin tastele mele

Acum e prea tarziu, va fi intotdeauna prea tarziu. Din fericire!”

Sunt datoare cu o recenzie de mult prea mult timp pentru cartea asta. Desi a fost scurta. Dar… eu sunt o puturoasa de felul meu. Si nici cu timpul in exces nu ma pot lauda.

Am citit-o mai mult pe autobuz, in drum spre lucru. Si in timpul interviului pentru NIN. Pentru ca este plictisitor si e compus mai mult din asteptari.

“Caderea” e scrisa exact cum sunt gandurile mele. Aparent fara logica, insa totul este ordonat perfect, ca o teorema cu sens in geometrie. Dialogul – monolog (nu stiu daca exista termenul asta, dar eu am terminat POLI) m-a fascinat de la prima pagina. Speram totusi sa nu intervina si interlocutorul mai tarziu. Nu a intervenit. Da, Camus a baut o bere cu mine candva, demult.

“Caderea” este o povestire (nu o pot numi roman, are 59 de pagini mari si late) in care Jean – Baptiste povesteste aparent fara nici un sens franturi din viata lui. Avocat de succes in Paris, ajunge sa isi racoleze clientii intr-un bar de port in Amsterdam din cauze oarecum necunoscute.

Trebuie sa recunosc ca, pe alocuri, m-a pierdut. Caderea lui Jean – Baptiste poate foarte bine incepe in momentul in care nu o salveaza pe femeia care se arunca in Sena in fata lui sau in momentul in care constata ca lumea ar putea functiona foarte bine si fara el. Este studiat binevoitor, saritor, indatoritor. Dar face asta doar in momentul in care este vazut, in momentul in care este el in lumina reflectoarelor.

In momentul in care realizeaza ca este important doar in ochii lui, pe Jean – Baptiste incepe sa il obsedeze gandul mortii. Oamenii normali se sinucid de tristete, de nefericire, de singuratate. Jean – Baptiste, nu. El vroia sa moara pentru a pedepsi lumea. A realizat insa ca atata timp cat nu se poate bucura de reactiile lumii post mortem, nu are nici un sens pentru nimeni. Asa ca renunta asa cum renunta, pana la urma, la tot.

Initial, am crezut ca toata povestea asta are vreun sens macar moralizator. Sfarsitul, insa, m-a bagat in ceata de tot.

Recunoasteti, totusi, ca va simtiti azi mai putin multumit de dumneavoastra decat erati acum cinci zile. Acum nu ramane decat sa astept sa-mi scrieti sau sa va intoarceti. Caci va veti intoarce, sunt sigur!

Jean – Baptiste nu a fost construit ca un erou. Jean – Baptiste este OMUL. Pentru ca se descrie cu toate defectele care exista in fiecare om, dar pe care NIMENI (dar absolut nimeni) nu le-ar recunoaste vreodata. Cu exceptia aceluia, poate, ca fiecare e perfect si fara el lumea nu ar putea continua. Jean – Baptiste nu a fost construit sa placa sau sa displaca, ci sa oglindeasca.

Ca o concluzie, “Caderea” trebuie citita cu atentie si rabdare. Si aruncata pe geam atunci cand te scoate din minti cu filozofiile divine. Dar pana la urma, “Caderea” este per ansamblu o filozofie. Mai trebuie sa ma lamuresc a ce.

Mi-e ciuda ca am citit cartea pe autobuz, pe bucati. Multe idei le-am pierdut pe drum. Dar stiu clar ca o voi reciti. Si voi ajunge la alte concluzii. Si alte idei.

Stiu ca poate nu e recenzia la care se astepta lumea. Si nici nu stiu daca poate fi numita o recenzie. Nu am mai facut “comentarii pe text” de cel putin 7 ani. Dar, in cazul in care vrea cineva sa citeasca si alte pareri despre cartea asta, Claudia a scris putin mai bine si mai documentat ca mine, iar pe wikipedia cineva a avut rabdare sa faca un comentariu stufos. Recunosc ca pana in momentul asta nu le-am citit decat in diagonala. Ca sa nu fiu acuzata ulterior de plagiat

Saptamana viitoare o sa va povestesc despre “M-am hotarat sa devin prost”. Dar nu promit.

Brand freak

Intotdeauna (dar absolut INTOTDEAUNA) mi s-a rupt de brand-urile toalelor din dulap. Am mers intotdeauna pe principiul ca e inutil sa dai de 5 ori mai multi bani pe un obiect in magazinul fitos X decat in magazinul de cartier Y.

Eh, acum imi trebuie conversi. Si ii si primesc, dupa ce fac ocolul lumii din Hong Kong. Ebay-ul este un loc minunat, nu-i asa?

Dar nu despre viitorii mei conversi rosii vreau eu sa povestesc.

Dupa cum spuneam, ebayul este un loc minunat. Si cum, din motive jobistice, cea mai mare parte a timpului meu se duce acolo, intr-o buna zi am vazut din greseala o pereche de blugi. Care m-au strigat. Din 3 clici erau ai mei. Nu stiu de unde atata bafta chioara, ca era licitatie. Buuun. Dupa multiple probleme cu paypalul hipiot si britanic, am platit blugii. A doua zi, ma asteptau frumos acasa, pe pat, intr-o punga de Royal Mail (in pana mea, daca ar si merge space-ul la laptopul asta l-as iubi sincer).

Azi m-am dus cu ei la lucru. Si sefa mea exclama:

- Oh my God! I so love your jeans!!! Where did you buy them from??
- Ebay?
- And how much did you pay for them?
- 12 pounds?
- Oh my God! 12 pounds for Diesel jeans???

Deci da. Mie mi-a trebuit sa ii intorc pe toate fetele si sa ma admir juma’ de ora in oglinda sa ma hotarasc daca ii pastrez sau ii trimit inapoi sa constat ca undeva, pe eticheta, scrie Diesel. Si ea observa in primele 3 minute de cand a intrat pe usa! E bine…

Ok, recunosc, se asorteaza genial cu baschetii gri care sunt tot Diesel. Dar aia i-am primit cadou de ziua mea. Si i-am primit pe aia pentru ca EL traieste cu impresia ca mie nu imi place rosul. Desi tot EL traieste cu 3/4 din garderoba mea de culoarea aia. Ok, baschetii nu au fost de la EL, dar nu-i bai

Da’ altii cum pot?

Nu sunt o persoana absurda. Sau ma rog, nu foarte absurda. Nu iau ceva de bun doar pentru ca e scris acolo, din contra.

Doar ca anumite chestii care sunt scrise, sunt scrise cu un scop.

Ma scoate din minti mentalitatea “pai daca altul poate eu de ce sa nu pot???” sau “pai si ala a facut asa si nu a patit nimic”. Asa, si?

Exemplu. Aici avem 3 pubele personale. Una maro, una verde si una albastra. Aia maro este pentru iarba, mancare si alte chestii care putrezesc. Aia albastra pentru orice materie reciclabila. Aia verde, pentru orice altceva. Daca ai bagat un reciclabil in aia verde, sa ii pici cu ceara pe gunoieri nu iti golesc joia pubela respectiva. Sau invers. Ai pus o punga in pubela albastra, acolo inlemneste. Saptamana trecuta ar fi fost randul pubelei albastre (si foarte pline) sa fie golita. Doar ca ceva destepti au aruncat pungi in ea. Evident, cand am venit de la lucru, pubela mea albastra era tot plina la intrarea pe alee. Reactia colocatarilor a fost “dar ce naiba le era asa greu sa scoata pungile si sa goleasca pubela?”. Pai, unu’ la mana, sectorul lor de gunoi e mare. Si daca la noi ajung doar joia, nu inseamna ca doar joia lucreaza. Doi la mana, sa scoata pungile din pubela unor romani aiuriti nu este in fisa postului lor. “Pai ce, ca oricum sunt indieni majoritatea! Sau negri!”

Asa, si? Ne intoarcem in era Cucuclanului (vorba Diutului) si a sclavismului? Reactiile astea vin din partea unor oameni care se plang de orice milimetru in plus fata de ce presupune ca trebuie sa faca. Pentru ca nu sunt platiti pentru asta. Da, dar atunci hai sa respectam adevarul prin care nici indienii sau negri sau orice natie ar avea (iar britanicul britanic care a golit cosul de gunoi din statia de autobuz contrazice teoria de mai sus) nu sunt platiti sa faca 1 milimetru mai mult. Dar am gasit intrebarea cu care sa le inchid gura: “TU ai face asa ceva daca ai fi gunoier? Ti-ai pierde timpul cu pubela vreunor aiuriti?” Ma rog, ma asteptam la raspunsul “Eu nu as fi niciodata gunoier!” asa ca ma abtin.

Pe urma, ma dispera atitudinea asta in trafic. Recunosc cinstit ca eu i-as impusca pe imbecilii care se urca bauti la volan. Sau pe aia care se cred nemuritori si uita piciorul pe pedala de acceleratie. I-as impusca si gata. Si mi-ar face si placere.

De asta ma calca pe nervi lamentarile din momentul unei amenzi. “Da, ca altii fac aia si aia si aia si pe ei nu ii vede nimeni! Atunci pe mine de ce nu m-au putut lasa in pace?”

Pentru ca de aia exista diverse rotunduri (sau rotunde) cu cifre in mijloc. Sa stii ca daca vitezometrul tau arata mai mult s-ar putea sa o musti. Si de aia exista legi si reguli. Ca daca nu ar fi, ne-am intoarce la legea aia a naturii, cu supravietuirea celui mai puternic.

Mie imi plac legile britanice. Sunt ale naibii rau. Dar mie imi plac. Adica daca e zona de 40, nu o sa vezi pe nimeni mergand cu 41. De mile vorbesc aici. Pentru ca aici punctele inseamna asigurare mai mare. Si oricum asigurarea e mare. Si punctele expira dupa 2 ani. Si daca iei 6 puncte in decurs de 2 ani, ramai 1 an fara permis. Si cu toate astea in fiecare zi aud la stiri de accidente. Recunosc, pe autostrada. Dar presupun ca asta e partea negativa in a avea kilometri nenumarati de asfalt ca lumea cu limita de 130. De kilometri. Care nu e tocmai respectata.

Mie nu imi prea place de seful meu in majoritatea timpului. Mi se pare arogant si oltean. Chiar daca e evreu. Dar zilele trecute m-a lasat cu gura cascata. Ducandu-ma pe mine in statia de autobuz, a oprit chiar in statie 30 de secunde. Din nou, aici nu ai voie sa faci asa ceva. Sau sa mergi pe bus lane. La cateva zile dupa bascularea mea in statia de autobuz, i-a venit amenda. Nu stiu cat, nu a vrut sa imi zica. Dar amenda de circulat pe bus lane e 120 de lire. Deci undeva pe acolo. Simtindu-ma vinovata, i-am explicat sa mi-o retina din salar. Replica lui a fost “mi-era clar ca nu trebuia sa fac aia si ma asteptam sa vina amenda. Eu am calcat pe bec, eu o platesc.”

Daca ar gandi mai multi la fel ca arogantul meu sef si daca regulile (scrise si nescrise) de bun simt ar fi mai mult bagate in seama, poate chiar am trai intr-o lume civilizata.

Asta seara am scos bidoanele din pubela verde. Asta asa… ca chestie. Si daca maine cand vin de la lucru pubelele indienilor sunt tot pe aleea mea, fix la usa lor le plantez. Adica mai da-o-n ma-sa!

Reinventarea conceptului de lene

Creierul meu e setat, incepand de vineri ora 17:00 GMT pe notiunea de weekend. Adica poate sa pice bomba, poate sa se intample orice, eu vreau sa zac. Mie imi place sa zac. Si sa dorm. Daca ar exista joburi la care ai fi platit sa dormi, as avea salar mai mare decat Bill Gates. Pentru ca ma pricep la asta. Si o fac cu o pasiune demna de cauze mai bune.

Asa ca azi, la 12 jumate, evident m-am enervat cand am fost trezita impotriva vointei mele. Dar era totusi 12 jumate. Dar la mine era weekend, asa ca orice argument a fost combatut. Brutal. Nu inteleg cum vara-mea nu face cu nervii ca weekendul ei e in mijlocul saptamanii. Asta era o paranteza.

Deci lene si zacere. Si junk food ca eu sunt in greva si nu mai fac nimic. Nimicul asta nu include totusi curatenia generala in casa, dar aia intra in alta categorie.

Problema cu junk foodul este ca trebuie sa te deplasezi pana la el. Ceea ce contrazice conceptul de zacere. Avantajul este ca poate fi comandat de pe net. Dezavantajul este ca am net de rahat si oricum daca nu dau eu mult din maini in fata indianului (cu precadere indieni lucreaza la orice junk food pe aici) care imi ia comanda parca nu are acelasi gust. Si junk foodul nici nu satura. Dar din greva tot nu ies curand.

So… lenevela. Dusa pana acolo ca nici chef sa imi fac header pentru blog nu am avut chef. Sau sa linkuiesc people in dreapta. Luni. Cand incepe saptamana.

Hai, duminica faina sa aveti

Blogul a murit, traiasca blogul!

Blogul tot nehotarat ramane, ca doar e al meu. Dar ma plictisisem de el asa. A fost oricum o relatie destul de lunga. Oricum, mult mai lunga decat majoritatea fostelor mele relatii.

Mai am sa ii fac multe. Dar pentru moment, e de ajuns. Daca il las asa, poate maine o sa si am chef de el.

Si am intrat si eu in randul lumii… intr-o lume care mie imi aduce mai mult a mIRC, dar pe care acum o cheama Twitter. Are chiar si celebrul #. Da, eu sunt mai intarziata. Daca aveti chef sa ma “urmariti”, asta sunt eu acolo.

A, da! Si daca stiti ceva hosting bun si ieftin, ziceti-mi si mie. Dorul de mare vrea sa fie .eu

Weekend placut! Luni o sa va spun probabil o poveste. Din care morala (pentru mama si tata) o sa fie ca premiul 1 din generala si 10-le pe linie din liceu si nota astronomica la BAC au valoare personala si atat. La 25 de ani in 2009 conteaza putin spre deloc Dar sa nu anticipam.

PS: Chiar nu stie nimeni cat costa o camila???

Cat costa o camila?

Vorbind mai devreme cu mandrul la telefon, am ajuns la geniala intrebare de mai sus. Totul pornind de la un Bar Mitzvah (sau cum s-o scrie) israelian la care TREBUIE sa merg si la care EL, evindent, nu vrea sa vina. Asa ca, epuizand toate variantele dragastoase de “hai te rog” am ajuns la “auzi, stii ce? Eu imi iau rochita aia geniala pe care am vazut-o in George si poate ma rapeste vreun arab atunci!”.

Fara sa fie deloc deranjat, EL se intereseaza acum de pretul camilelor. Pentru ca vrea sa ceara cam 10 camile pe subsemnata. Cum adica 10, ma??? Adica eu valorez doar 10 camile??? DOAR 10 CAMILE???

Chinezul zice ca 10 camile sunt o caruta de bani. Dar chinezul e retardat asa ca nu il bagam in seama. Nici faza cu camilele nu o bagam, dar ne dor stomacurile de ras.

Serios acum… cum naiba il conving pe EL sa vina intr-un loc in care nici macar eu nu vreau sa merg? Daaaar… fantana de ciocolata. Si muuuulte dulciuri. Si mancare buna, ca stiu meniul deja Ok, daca EL era tipa, era convins dupa primul argument. Asa… chhhh!!! Men! So fucking complicated!!!

Nu, serios acum

Customer service-ul in Britania cea mare este o chestier de o importanta vitala daca vrei sa nu iti dea cineva un sut in fund si sa te scoata de pe piata.

Customer service-ul presupune sa zambesti frumos chiar si la telefon si sa fii amabila, chiar daca iti vine sa il trimiti la dracu pe indianul de la capatul firului care nu prea stie el sa articuleze corect in limba engleza dar vrea sa faca 100 de plangeri.

Customer service-ul imi mananca zilele in fiecare luni dimineata, ca se aduna din weekend. Cand lumea are timp de trimis mailuri. Preferabil lungi, expunand esentialul pe la mijloc si aducandu-si aminte detalii la final.

Am putut trai fericita cu CS-ul meu pana azi. Cand mi s-a isterizat una la telefon ca i-am trimis nu stiu ce cacat de produs ROSU, cand ea ne-a sunat acum 2 saptamani sa ne spuna ca o sa comande produsul X si ca NU il vrea pe rosu. Da, ok, noi am rugat-o sa ne trimita un mail sa nu uitam si ea nu l-am trimis, dar nu asta e relevant, relevant este ca ea a primit produs rosu si ea nu suporta NIMIC de culoarea asta in casa. Nu m-am putut abtine si am intrebat de ce. Raspunsul?

“Isn’t it obvious? I am a Chelsea fan!!”

Nu, serios acum… Freak!

Chiar sunt in Londra?

In vremea de mult apusa a House Of Fraserului, cand ieseam la tigara ma uitam lung la frizeria de peste drum. Asta, dupa ce imi trezeam nervii cu cafeaua polonezului. Intre timp m-am lasat de cafea, but that is not the point here. The point is frizeria. Care avea niste poze foaaarte faine in geam, chiar langa preturile care ma tineau peste drum pe vremea aia. Deh, centrul Londrei, ce piticii mei!

Intre timp, jobul si viata ma tine departe de acel loc. Imi persista in amintire insa pozele de la frizeria aia. Momentan trec prin momentul ala care ma apuca periodic in care imi trebuie par scurt. Si albastru. Ok, pana acum albastrul era mai greu realizabil ca doar traiam in Hunedoara, locul unde dadeai un sfert de salar pe asemenea fita. Tunsul scurt m-a apucat radical acum vreo 2 ani… si e asociat unui anumit moment stiut numai de mine. Ma rog, momentul nu e stiut numai de mine, dar faptul ca parul meu a fost lasat la coaforul de fite din cauza respectivului moment, da. Ok, suntem in fata unui moment similar, probabil. Pentru ca mie imi trebuie par scurt si albastru.

Venind ieri top – top acasa, cu baxul de 24 de doze de Cola in brate (ca mandrul degeaba are masina de servici daca nici EL, nici masina nu sunt in zona cand se necesita), intru la coaforul de cartier de (aproape) langa casa mea.

“Hello. I would like to cut my hair reaaaally short and make it blue.”

Tipul (ca vorbim aici de un tip) a ramas cu gura cascata. Tipul de pe scaun care vroia sa fenteze varsta cu vopsea neagra a inceput sa rada.

“Well”, zice coaforul (coafeza la masculin adica), “I can help you with the first part.”
“No, no! I want it short AND blue. Not just half of it.”
“Well, I’m sorry but I don’t do crazy colours. I can try a red if you want”

Excuse me??? EEEEEXXXXCCCUUUUSSSEEE MEEEE??? Cum adica you don’t do crazy colours? Adica de ce am senzatia ca sunt iar intr-un oras de 80.000 de locuitori, intr-o tara cu 100 km de autostrada??? De ce? De ce? De ce???

Brusc, mi s-a facut dor de frizeria mea din centrul Londrei. DAR… aici intervine un “dar”… frizeria din centrul Londrei e departe. Si sambata e deschisa numai pana la 12. Inutil de spus ca la ora aia eu eventual (EVENTUAL) ma trezesc sambata. Dar mai am vreo 3 “pa strada mea” asa ca mai incerc.

Tot ieri, inainte de episodul “I don’t do crazy colours”, am intrat pana in magazinul romanesc fara sa stiu exact ce caut (de mentionat ca “magazinul romanesc” este de fapt detinut de un rus si vinde – pe langa mezeluri de la matache macelarul si alte asemenea + cola – cam orice fel de produs din “eastern europe”). Dar m-a izbit pe usa de la intrare poza lui Base cu ceva slogan electoral cretin. Deci NU. NU NU NU! NU vreau campanie electorala si aici. Decat pentru primarul Londrei, pe care ma si duc sa il votez. In rest, NU. NU vreau sa aud de Base (mai ales de el nu), NU vreau sa aud de Geoana, NU vreau sa aud de nici un potential viitor presedinte al Romaniei. Oi fi antipatrioata, oi fi nebuna, oi fi cum vreti voi dar unul pentru motivele pentru care am plecat din Romania a fost sa SCAP de Romania. Dar se pare ca Romania nu vrea asta. God damn hippies!

Din aceeasi gama, eu lucrez pentru si cu israelieni. Chinezul britanic nu se pune, pentru ca – atunci cand nu vreau sa il omor – ori nu e la lucru, ori nu e la lucru. Ei, si ieri imi explica una din israelience ca daca tot sufar de frig cronic (and I do, cel putin la lucru) ar trebui sa ma mut in Israel. Nu numai ca e cald si bine dar este si cea mai perfecta tara de pe fata pamantului, atat de frumoasa, de primitoare, de… Si-a gasit cu cine sa faca virgula campanie pro israel, but that is not the point again. Sa ne intelegem, campania venea de la o israelianca stabilita in Britania cea mare cel putin acum vreo 15 ani, daca nu am gresit eu la estimari. Eu nu ii inteleg pe oamenii astia. Israelienii au impresia ca tara lor e a mai buna de pe fata pamantului ca doar de aia sunt poporul ales de Dumnezeu (chiar se lauda cu asta si din nou, si-au gasit in fata cui) bla bla. Dar stau aici. Injura vremea, injura britanicii, injura mancarea, injura TOT ce NU e israelian, dar stau aici! DE CE??? Vara-mea imi povestea ca acum cateva zile un coleg de-al ei (indian, ca tot e ea mai rasista ca mine) ii povestea cum India lui e “heaven on earth”. Cu toate astea, indienii stau AICI.

Si mai exist eu. Care sunt de acord ca Romania e o tara frumoasa. Cu conditia sa o vezi ca turist, 1 saptamana pe an, o data la 5 ani (minim 5 ani). Pe de alta parte, tari turistice frumoase mai sunt pe fata pamantului, ergo Romania nu este CEA mai frumoasa. Deci eu ma inteleg (pe mine, ma, m-) de ce cacat am lasat-o acolo unde e si m-am tot dus. In schimb, cand o aud pe aia (pe langa faptul ca imi vine sa o pleznesc), ma pufneste rasul si la o prima vedere ai crede ca a primit ceva pedeapsa sa stea aici.

Deci nu. Ceva nu e bine aici. Sau nu pricep eu.

Daca scriam in romanul meu in loc sa scriu postul asta, aveam jumatate din norma de cuvinte pe azi. Dar nu am scris in roman. V-am delectat pe voi. Na!

Cumpar timp.

Mai tine cineva minte reclama aia retardata cu “ciclul birou – pat”? Eu radeam de ea. Ma gandeam cat de imbecili pot fi oamenii care ajung asa. Adica cum sa ajungi asa, frate??

Well, am ajuns. Nu foarte greu, as putea adauga. Ieri am stat 12 ore la lucru. 12 ore din care am simtit fiecare secunda in fiecare neuron. Cand am ajuns acasa, am mai rezistat cam 1 ora cu ochii deschisi (ora dedicata in exclusivitate multumirii stomacului) si pe la 9 am adormit. Si nu e vorba de ieri. M-am saturat sa astept weekendul ca sa dorm. Pentru ca si daca vreau sa fac altceva, nu am nici un gram de energie. Deci traiesc in ciclul birou – pat. Si da, mananc. Si da, iau vitamine. Si da, tot in ciclul ala traiesc. Sucks being a grown up.

Am de terminat recenzia aia pentru “Caderea”. Ideea e ca virgula cartea aia merita putin mai mult decat sunt eu in stare sa ii ofer in momentul asta.

Acum cateva zile am vazut la Barbie pe blog site-ul asta in care timp de 1 luna cetatenii scriu un roman. Cetatenii normali, cu viata normala, sau cu joburi normale, poate. Pentru ca imi vajaie prin cap idei, cateodata in forma de fraze. Dar atunci cand imi vajaie mie ideile sunt fie in 183, fie “ascultand” foarte atenta ce mai debiteaza al meu sef, fie facand cartofi prajiti… in fine, oriunde altundeva decat cu Doi in brate. Neavandu-l pe Doi in brate, ideile mele zboara. Spre locuri unde pot prinde radacini, probabil. Din aceste motive, blogul meu se revolta.

Dar nu, gata! O sa incerc weekendul asta sa fac curatenie pe el. Macar atat, daca domeniu inca nu primeste. Nu am nervi (ca sa nu mai zic de timp) sa gadil asa ceva inca. Poate la anul. Momentan sa se sufoce pe wordpress.

Deci cumpar timp. In rate, cu dobanda, cu banii jos, cum vreti voi. Timp sa fie. Timp sa fac tot ce vreau EU, tot ce vrem NOI, tot ce TREBUIE, sa il bag pe EL in seama, sa inteleg principiul de functionare al unui elicopter cu telecomanda, sa ne jucam Age Of Empires, sa … deci timp.