Acum 4 luni cand am luat decizia ca ne luam rucsacii in spate si plecam the D Day parea candva in viitor. Ascunsa bine in viitor. Chiar si aseara pana la momentul arhivarii intregilor garderobe in rucsaci the D Day parea departe.
Well… deseara plecam. Londra via Cola in complex. Habar nu am ce o sa fie. Dar plec cu speranta unui mai bine constienta fiind de mai rau. Sau la fel de rau. Sau greu. Oricum, cumva a fi. And at some point I will tell you all about it.
Nu stiu exact daca se potriveste calculul cu cel anterior. Pentru ca niciodata nu le calculez dupa acelasi criteriu… dar treaca.
Spusesem ca voi continua. Continuarea ar fi trebuit sa insemne dezvoltarea faptului ca instantele parintesti de genul feminin s-au (re)domnit si in acte, ca in afara lor stiu sa fie cand vor si este cazul
Pe urma am realizat ca dezvoltarea in sine nu ar trebui sa vina din partea mea… asa ca o sa povestesc despre oamenii pe care i-am vazut in viteza, pe indelete, prin fumul unei tigari, prin gustul unei doze de bere, prin pleoapele aproape lipite de somn dimineata.
Mama spunea odata ca vrea 10 copii. Nu stiu exact daca acum pledeaza pentru nebunie temporara ca acoperire pentru acel moment, dar stiu sigur ca apreciaza faptul ca nu a trebuit sa creasca astia 10 nebuni. Care nu suntem chiar 10, suntem doar… 9. Ok, daca ii mai socotim si pe patrupezi… 11. Si daca o sa isi ia si Flo mandra (bine, asta ar presupune sa si iasa din casa, dar trecem peste) o sa iesim la numar. Bine, legali suntem 2. 2 au mai venit la pachet cu actualele instante parintesti de genul masculin. Noi 2 am atasat de noi mandri cu ochi deschisi la culoare Deci am ajuns la 6. Eu am mai agatat un frate care a venit atasat de o creata incredibil de fenomenal de simpatica. Deci 8. La 9 ajungem calculand-o si pe mandra unuia din cei 2 proaspat veniti cu actualele instante parintesti de genul masculin. Ati ametit? Good.
Deci… din acesti 8 oameni care m-au inconjurat aproape full time, pe 2 am vrut sa ii arunc in baraj iarna. 1 nu imi afecteaza existenta decat in masura in care ma lasa fara net (si ma lasa, dar ma iau eu de carliontii lui maine). 1 mi-e sora cu acte deci vine by default faptul ca ma enerveaza full time (ok, aproape full time). 1 e fratele lui EL si future roomie. 1 e EL si doar 1 e EL deci no words needed here. Iar ceilalti 2… cu accentul lor moldovenesc enervant in primele 5 minute si molipsitor dupa… sa zica mama mersi pentru chefurile de anul trecut de la cincis si pentru escapadele in groapa pana la 2 noaptea ca altfel nu primea ea cadou de nunta 2 plozi creeeti
Pe langa cei 8, mai mentionam tipa aia naroada si copilaroasa care de data asta m-a ascultat si a lasat fitele pe malul begai. Si careia inca nu i-am gasit hanoracul. Dar mai sap. Si pe ochelaristul cel sarcastic. Si ungurul enervant.
Ciudat este ca I like them (almost) all. And I am not a social person lately. Asa ca … asteptam oameni la picnic. Cu conditia sa stie (si) sa faca clatite. Sau, dupa caz, american cheese cake.
Nu mai pun un to be continued. Desi ultimele zile au fost infernale si ar merita un roman. Dar ma multumesc cu altea scrise de altii momentan.
8 zile pana cand o sa vad si eu cum arata un aeroport. Adica am 25 de ani si habar nu am cum arata un aeroport, damn it! Deci nu se poate asa. Sunt incredibil de mai putin stesata fata de cum ma asteptam sa fiu… dar mai am timp. Asa a fost si cu licenta…
A, da! Licenta… God damn hippie licenta. Am reusit sa fiu zen pana vineri dimineata. Adica sa mi se rupa. Vineri dimineata m-au apucat toti dracii. Daca nu era EL pe post de suport fizic si moral (dar mai ales fizic, ca la partea cu moralul nici macar EL nu a putut ajuta prea mult) probabil m-as fi prelins de multe ori. Dar a fost o vineri informativa. Adica daca nu eram stresata nu as fi aflat probabil niciodata ca la Salsa exista frappe de capsuni si fructe de padure. Treaca de la mine ca in mintea mea s-ar numi milk shake si nu imi imaginam ca sunt atat de nesimtit de scumpe. Deci licenta. Incredibil dar chiar am inceput sa turui la ora programata. Adica la 4 si ceva maruntis. Needless to say ca ma trecusera toate gandurile negre pana atunci. Plus ca tanti din fata mea se balbaise incredibil de tare si am putut sa observ reactiile din sala. Iar eu nu vroiam sa generez asemenea reactii. Deci turuiala… Nu a iesit asa bine cum speram. De fapt, a iesit prost de tot. Partial pentru ca eu nu stiu sa vorbesc in fata oamenilor. Si erau multi ai naibii. Si aia care erau factori de decizie parca aveau morcovi in fund. Si priviri nimicitoare. Astea chiar le aveau. Tind sa cred ca totul s-a dus downhill in momentul in care m-am balbait si un nenea mean and evil mi-a zis ca nu gandesc. You don’t say that to me, ca ma pierd de tot.
Pentru ca eu de felul meu sunt mai carcotasa. Pentru ca mi-am inchis readerul ca sa nu mai vad bloguri in care toata lumea plange dupa el.
Here is how I see it. Oamenii mor. E un soi de… circuitul apei in natura. Intr-un fel sau altul, toti murim.
Mie nu mi-a placut MJ niciodata. M-a speriat cu clipul ala cu it’s black or white cand eram mica… prea isi schimbau aia fetele intre ei. Pe urma am crescut si am inceput sa inteleg ce zice. Si ca el a fost negru la origini. Chestie care m-a dezgustat. Nu, nu faptul ca era negru, imi plac negrii cu buze albastre. Faptul ca era un negru care se chinuia sa devina alb si care afirma sus si tare ca nu conteaza culoarea pielii.
Pe urma a urmat scandalul cu pedofilia. Care a fost sau nu a fost dar eu tind sa cred ca fost ca fum fara foc.. macar unul mic acolo nu iese.
Imi pare rau de toti oamenii care au amintiri legate de melodiile lui si care il plang. Nu il contest pe cantaretul MJ. Il contest pe omul MJ care, dupa parerea mea, a fost un tip cu prea multe probleme mult prea mediatizate si caruia i se acorda prea mare atentie.
Sunt zen. Adica virgula continui sa fiu zen. Azi noapte nu am putut sa dorm. IAR. Incep sa ma plictiseasca insomniile mele. Dar fie. Deci azi m-am trezit impotriva vointei mele la 11 si m-am dus la scoala. Ca cica facem repetitii la prezentare. Eram adormita. Habar nu am ce am zis. Dar stiu clar ca mi se cam rupea. Am asimilat ceva corecturi pe text pe care le-a facut proful, dar in rest… si culmea e ca cica “am darul vorbirii” (probabil atunci cand nu mi se face rau de la vorbitul in fata muritorilor) si “am surprins exact esentialul ambalat frumos”. Bun, acum imi poate spune cineva si mie anume ce am spus?
Concluzia ar fi ca “mi se rupe daca o iau sau nu” este atitudinea potrivita pentru un speech ok. Si ca eu functionez mai bine pe modul “sleepy”. Buuuun. Good to know.
Si ca o concluzie…
Si totusi… ce naiba am zis atat de bine azi??? Starea mea zen se cam duce…
Vineri seara am zis sa mergem in Simeria la un suc. Asa ca am adunat inca 3 doritori de suc / bere in opelul cel albastru si (azi, atunci nu) curat si am decolat spre metropola simeria. Cu gandul criminal de a ne desfasura in “groapa”… doar ca pe groapa scria mare RENOVARE. Nah, si acum? Pentru ca cei 3 din spate se uitau unul la altul ridicand din umeri si EL la mine asteptand … ceva. OK, am venit in simeria sa bem o bere. Nu plecam de aici altfel. Asa am ajuns in XL unde nu mai calcasem din vremuri memorabile. Si care s-a renovat din susnumitele vremuri memorabile.
Asa am dat peste Maria si Calu. Pe care eu ii stiam din vedere, EL din mai multe. Vederi. Seri. Beri. Ergo am primit invitatie la iarba verde. Unde am si mers sambata, pentru ca ma chinui sa vad soarele de pe iarba de 1 an si ceva. Si l-am vazut, si eu si EL, pana la limita suportabilitatii si imposibilitatii de a dormi altfel decat in varful degetelor. Si am facut castele de nisip si m-am balacit in apa curgatoare care acolo unde aveam noi sediul paturacios nu parea curgatoare.
Si sambata seara, cand abia coborasem din masina, ma suna a blast from the past. Un om pe care nu concepeam sa nu il vad inainte sa ma fac englezoaica. Doar ca interactiunea cu acest om, timp de 3 ore luuuungi si care alta data nu se simteau nici daca erau 10, m-a facut sa cred ca mai bine ma faceam englezoaica fara sa il vad. Pentru ca oamenii se schimba, se ingrasa, se fac naspa si se plafoneaza. Iar eu nu mai suport sa vad oameni beti. Nu stiu de ce, dar mi se ridica tot parul pe mine si … nu-i suport. Punct.
Duminica… a fost Mihai cu vesti care au generat ridicaturi de sprancene si dureri de cap. Care tin pana acum.
Si gata… ma doare capul, mor de cald, nu am chef de nimic.
Deci GATA. Listata. Terminata. Facand ce trebuie. Prezentarea in PowerPoint pare o chestie atat de nesemnificativa in momentul asta incat refuz sa ma gandesc la altceva decat la betia de vinerea viitoare
Drumes am inceput sa citesc in gimnaziu. “Invitatia la vals” a fost deschizatoarea de drumuri. Si m-a facut sa plang. Rau de tot. Am citit-o de vreo 10 ori si de fiecare data a avut acelasi efect. Exista asemenea carti. Si filme. Sunt o plangacioasa, ce sa fac?
Buuun… pe urma l-am descoperit pe nenea Dima in biblioteca unor prieteni de familie dintr-un oras din sud la care ne opream tot timpul cand mergeam la mare. Era un soi de ritual anual. Si cum eu nu aveam nici o treaba nici cu oamenii maturi, nici cu plodul din dotare (care era de varsta lui sisu mic) citeam. Orice apucam si era la indemana. Intr-un an (cred ca ultimul de mers la mare) s-a infatisat acest Dima. Intre niste coperti galbene, galbene, galbene. Mi-a luat 2 nopti sa o termin. Pentru ca mi-a placut.
Si pentru ca mi-a placut, am inceput sa cercetez cine o are. Am gasit-o la mama lui fostul tata in biblioteca. Editie din 30 si ceva toamna, cu semnatura lui strabunicul pe ea. La modul serios, cu semnatura lui strabunicul. Fiind ea de pe vremea aia, era un soi de puzzle. Din care – din pacate – lipseau piese.
Azi… nenea Dima a poposit in format nou nout, cu ziarul atasat, la mine in biblioteca. Ma rog, cred ca ziarul a ramas pe masa. Ce m-a socat este ca e scrisa… normal. Adica sa ne intelegem. In mintea mea, elevul Dima vorbeste precum in anii ‘30. Si la o prima vedere, unele pasaje sunt putin modificate. Ca sa nu mai zic ca a fost impartita altfel fata de ce stiam eu. De ce? De ce? De ce?
Serios, cu toate reglementarile lingvistice in vigoare (pe care ma incapatanez sa le incalc… in viata mea nu o sa scriu “intro” sau alte asemenea doar pentru ca unii au stabilit ca lumea nu e in stare sa tina minte unde se pune o cratima), daca as fi editura as incerca sa public o carte EXACT cum a fost ea scrisa la vremea ei. Pentru ca are alt farmec.
O sa o iau cu mine in Anglia… impreuna cu toate celelalte carti care sunt verzi si miros a nou si la care imi pace sa ma uit cum arata in biblioteca (dar nu, interesul meu nu se opreste aici). Dar parca tot mai draga mi-e aia bucati, din care lipsesc pagini. Asta noua e … ca o cunostinta pe care nu ai mai vazut-o de mult si intre timp s-a schimbat radical… Oricat de mult te incapatanezi sa vezi ce stii tu de fapt in ea, schimbarile te socheaza prea tare sa poti trece de ele.
Pe tonul asta, mai am de umplut 15 pagini. 15 pagini care insista sa se uite la mine ucigas si alb. Si nu trebuie sa fie albe. E ok cel putin ca pana acum a fost laudata. Bine zicea zuza aia de satisfactii intelectuale and other crap de care credeam ca mi se rupe. E ok. E chiar ok. Nu e mare lucru. Sunt perfect constienta ca puteam sa o fac din anul 3 si in 2 ani sa o aduc la un stadiu mult mai … avansat ca sa spun asa. Dar cica – zice un test de pe facebook – imi folosesc numai 17% din capacitatile creieroase si – zice un alt test de pe facebook – sunt 90 si ceva % lenesa. Proasta combinatie. Extrem de proasta. Dar ma consolez cu ideea ca acum degeaba ma vait. Trece. O iau, bine. O sa ma laude toata lumea pret de 5 minute, apoi “succesul meu academic” o sa se piarda in … restul chestiilor. Daca nu o iau, insa, mai voalat sau nu mi se vor scoate ochii pana la pensie. Pana la pensia mea that is. Noroc ca voi fi departe.
Simt nevoia sa ma plimb prin Cismigiu. Si pe malul marii. Si sa urc pe jos de la telescaun pana la cota 1×85… unde x=6 din cate tin eu minte, dar nu ma bazez pe memorie. Sa zac la soare si sa nu ma intereseze nimic. Sa innod bratari si sa fac planuri. Sa visez la draperiile mele noastre rosii si covorul rosu si mobila de culoarea lemnului. La ploaia zilnica din Tara Galilor si cele mai geniale concerte in Londra. La bere neagra bauta intr-un pub cu muzica buna si mult fum.
Instead, trebuie sa ma gandesc cu ce mama lui Stalin umplu inca 15 pagini pe care nu pot abera asa cum aberez aici. Pentru ca SQL-ul este o chestie fixa si mie nu imi place sa aberez pe chestii fixe.
Macar maine incepe ceva. Vinerea viitoare altceva. Va fi ciudat sa fim noi doi in fiecare zi. Sa nu mai trebuiasca sa ma gandesc la tarife de roaming si sa putem face planuri pentru “maine” sau “saptamana viitoare”. Dar asteptam de 1 an si ceva maruntis asta. Asa ca ciudatenia va trece in primele 2 zile.
Ok… ma intorc la paginile mele. Alea 15. Si pe urma gadil aspectul. Si maine la legat cu ea and I can start my dreaming and plans. Fiuf.
Deci am ajuns la 6. Eu am mai agatat un frate care a venit atasat de o creata incredibil de fenomenal de simpatica. Deci 8. La 9 ajungem calculand-o si pe mandra unuia din cei 2 proaspat veniti cu actualele instante parintesti de genul masculin. Ati ametit? Good.
(ok, aproape full time). 1 e fratele lui EL si future roomie. 1 e EL si doar 1 e EL deci no words needed here. Iar ceilalti 2… cu accentul lor moldovenesc enervant in primele 5 minute si molipsitor dupa… sa zica mama mersi pentru chefurile de anul trecut de la cincis si pentru escapadele in groapa pana la 2 noaptea ca altfel nu primea ea cadou de nunta 2 plozi creeeti 
