Will Tim Sanders please go to the operations room?

Probabil artificiile aruncate de pe London Eye le-ati vazut la televizor. Si marea de oameni prin care ne-am strecurat si noi sa ne inghete piciorusele ros-albastre in asteptarea unui an nou.

Dar ce sigur nu ati vazut a fost Cola la pret nesimtit de mare pe traseul artific – statie de metrou. Si nici nebunia generata de o mare incredibila de oameni care – desi mergea fara scandal – a reusit sa blocheze traficul pe strada care nu era inchisa. Genial

Pe drum spre statia de metrou m-am oprit in gasca unora care isi scosesera baxurile de foster pe trotuar si dansau ca dementii. Asta ca efect al fumatului interzis peste tot, cred. Si am dansat si eu.

In statia de metrou, nu am reusit sa ne urcam in primul, ca am zis ca e prea gol si creepy. Glumesc. Cred ca nici hamsterul nostru nu avea loc in el. Doar ca intre metroul 1 si metroul 2, Tim Sanders a refuzat sa mearga la operations room. Si operations roomul il vroia. La un moment dat se ridica un negru maaare de pe scaunul din statie si il roaga si el… “Tim, dude, go to the fucking operations room already”. De la vocea suava a negrului s-au cutremurat catacombele. Nu stiu daca Tim Sanders a ajuns sau nu acolo, ca noi am ajuns in tren

Ieri am fost la Avatar. 2D, ca 3D-ul era sold out. Bun si mai ieftin 2D-ul asta. Si m-am enervat. Adica nah, mi-a placut povestea, mi-a placut decorul, mi-a placut ideea. Dar idiotul asta de Cameron ma calca pe nervi. Oricum, pana la urma, tot happyendul ala sec american iese in care fata si baiatul salveaza lumea si toata lumea e fericita. Atunci, pentru ca mama ma-sii a trebui sa omoare atatia cetateni faini pana acolo? Adica oricum ideea ramane de hepi end, nu zici “nu a fost hepi end ca a murit doctorita” pentru ca nu doctorita conteaza pana la urma. Dar mie mi-a placut de ea. Asa ca buuuuuu cameron cu c mic ca am draci pe tine.

Well… eu va fac cu mana. Si ma bag in jocul meu care merge numai pe laptopul cel smecher al lui EL si pe care nu prea apuc sa ma joc cand EL e home

Campania (MEA) electorala

Hai fiti baieti faini si faceti-mi cadou de ziua mea un tricou

Asa ca pana ma hotarasc eu sa scriu blogul ala serios si decent, dati cu votul aici pentru “Papica din UK”.

Si daca vi se face pofta, va astept la un pui a la Nandos.

Lejer, de weekend

Este frustrant şi enervant că toate “cele mai importante chestii din viaţa ta” se întâmplă vara. Vezi admiterea la liceu, vezi BAC-ul, vezi licenţa. Bun, daca aş funcţiona măcar o dată în viaţă precum un om normal, sănătos la cap şi nu în ultimul rând conştient de importanţa şi consecinţele acţiunilor propri, probabil în momentul ăsta, în loc să mă vait că e frustrant să fie soare afară şi eu să fiu în casă cu word-ul în faţă, aş putea să mă vait că sunt epilată prost pentru ştrand. Nu ştiu dacă există vreun barem sau standard, dar zic şi eu aşa…

Şi ca să se vadă cât de traumatizată sunt, scriu chiar şi blogul cu diacritice.

Şi vreau la plajă. Pe cuvânt de cercetaş care a depus jurământul ca vreau. Şi ca o să dau cu primul obiect contondent după primul om pe care îl mai aud spunându-mi că nu mai e mult. Şi după al doilea. Şi după al treilea. Şi după al n-lea. Unde n tinde la infinit. Iar infinitul e infinit că doar de aia îl cheamă infinit. Nu vreau să nu mai fie mult, vreau să treacă. Vreau mahmureala post licenţă urmată de mahmureala post nunta instanţei părinteşti de genul feminin. Pentru că e demonstrat că eu pot fi mahmură şi din apă minerală. DOAR apă minerală. Chiar mai rău decât de la silva neagră…

Cred ca îmi mut diacriticile înapoi în Word… and did I mention that I hate Office 2007? Well… I do.

Curente

Pentru ca azi ne-am dus in corpore la Timisoara, a fost un bun prilej, intre momentul in care serveam pe post de perna simpatica si ala in care incercam sa conving geamul hipiot sa se inchida (primul moment a fost la dus, al 2-lea la intors) sa aflu ce se mai intampla prin lume.

Deci, POLI a batut Steaua de ciuda ca acum 5 ani a incasat-o cu 8-1 pe teren propriu (si tin minte exact ca la meciul ala i-a plouat in draci si comentatorul a facut misto de timisoreni ca scorul de pe tabela de marcaj este de fapt numarul de pe tricoul lui Falemi) asa ca Steaua nu joaca in Europa iar POLI poate lua campionatul.

La Bucuresti s-a desfasurat GayFestul si inainte de el Marsul Pentru Normalitate.

Acum… nu am nimic cu oamenii gay, asa cum nu inghit noua dreapta si toate conceptele lor. As fi de acord ca Maria sa se marite / insoare cu Ioana si Gigel cu Gogu. Dar mi se pare putin aberanta ideea ca familiile Maria – Ioana respectiv Gigel – Gogu sa poata adopta copii. Pentru ca un junior necesita mama + tata (= love de preferat). Iar un copil care ar avea mama + mama (= love, dar irelevat) sau tata + tata (vezi paranteza anterioara) ar incepe sa puna intrebari la care nu stiu cine i-ar putea raspunde sa si priceapa. Iar copiii (ceilalti) sunt rai. Pun alti copii la zid si pentru simplul motiv ca tata a murit / a plecat, daramite daca tata nici nu exista. Sau mama. Deci, nu. Marita-ti-va, impartiti-va bunuri comune si mosteniri, plecati in excursii oferite pentru cupluri, pupati-va in parc, dar NU adoptati copii. Iar aici, oricat de dezaxata par, sunt PARTIAL de acord cu noua dreapta a ma-sii. Cum ca Romania are nevoie de copii.

Imi recunosc ipocrizia. Copiii mei (daca vor exista vreodata) nu vor creste in Romania. Sau nu in Romania actuala. Dar asta e alta supa de spanac.

In categoria “curente” intra si licenta mea care e aproape gata (cand spun aproape ma refer la un procent de 90%) in varianta practica, are o interfata simpatica in C# si mai necesita prezentare. Pe care nu stiu de unde sa o apuc… si mai am 12 zile pana la deadline-ul cand trebuie predata in varianta finala. Dar inca nu ma stresez.

Tot la “curente” o bag si pe vara-mea care este total altfel decat mi-am imaginat. Si care, respectand traditia se pare, pleaca in Spania. Nu, nu la capsuni. Si ca am gasit Cola Cherry in Timisoara

Si gata. Somn. Pana ninge. Sau macar pana o suna clopotelul de masa de pranz.

A, da! Vreau draperii uosii. Si covor uosu. Si lustra in forma de luna.

Permis de imbarcare

Venisem de la Galati cu un blog exceptional in minte. In care povesteam ce fain e Galatiul, ce retarzi sunt unii oameni, ca Ambasadoarea e funny in problema ei cu cazinourile, ca beau-ul ei m-a uimit ca stie de programe, pauze si diagrame, ca pe autostrada din Romania daca iti spune “spatiu de servicii” ajungi prin ceva sate cu strazi inguste si daca iti vine sa faci pipi pe roata poti sa tragi pe banda de urgenta si sa pui avariile.

Dar am uitat tot. Dar TOT. Mai tin minte numai motanul cel gras de unde ne-am oprit azi noapte sa mancam pe valea Oltului. Si cum nu am ajuns la mare ca nu ne-am trezit dupa o noapte cvasialba din cauza de tantari. Si ca urasc oamenii cretini la care li se rupe ca sunt responsabili de alti oameni.

Ne-am luat biletele de avion. In 10 iulie la 6:40 dimineata decolam. La propriu. Habar nu am cum o sa fie dar tind sa cred ca mai rau ca acum nu tare are cum.

Licenta nu e gata. Si mai sunt 10 zile pana la deadline-ul pe care mi l-am impus eu. Dar, ca de obicei, va fi gata. Si in the end o sa fiu ori foarte nervoasa ori foarte happy.

Mai e o luna. Pe urma vor mai fi 20 de zile. Si habar nu am de unde sa incep cu alea 20 de kile. Si daca in pretul biletului de avion e inclus si laptopul sau o sa ma trezesc la 4 dimineata ca imi mai cere cineva o taxa. Si…

Vreau inapoi la Galati. E fain si liniste si totul pare departe acolo.

Atentie, se-nchid usile :)

“Urmeaza statia Crangasi cu peronul pe partea stanga”
Dar pana la momentul ala mai e. Iar Crangasiul nu e personaj principal in povestea noastra, doar a facut conexiuni si a generat mesaje la 8 dimineata. Dar sa revenim.

Sambata seara am plecat spre Bucuresti. Cu toate gandurile in cea mai mare dezordine, cu sentimentul ca ceva nu fac bine in toata treaba asta. Sau nu ca nu fac eu, ca nu este pur si simplu. Asta dupa tot entuziasmul meu de la THAT phone call pana la plecarea trenului. M-am lamurit pe urma de unde venea tot sentimentul tampit. L-am acceptat pentru ca, in toata idiotenia lui, era de fapt frumos. In fine.

Eu nu pot sa dorm noaptea. Este ceva testat, verificat, pus in practica aproape in fiecare zi, cu sau fara voia mea. Doar ca in ACEA noapte imi doream sa dorm. Mult. Pana la Bucuresti mult. Doar ca… la Petrosani s-a urcat in compartimentul nostru un cetatean. Care cetatean avea ce eu nu aveam. Casti in urechi si somn mult in el. Nu m-ar fi deranjat nici unul din aceste aspecte daca castile lui, in linistea acceleratului si volumul maxim, nu m-ar fi pus la curent cu manelele, house-ul si ceva lalaituri romanesti din preferintele omului. Si sa nu uitam ca erau casti si el statea pe scaunul 3, iar eu pe scaunul 1. Danutul a adormit aproape instantaneu dupa Petrosani, asa ca m-a lasat singura cu fanteziile mele bolnave in care il aruncam pe cetateanul ala din tren, il strangeam de gat cu cablul de la casti si alte asemenea. In fine, am adormit undeva dupa Tg. Jiu. Dar la Filiasi m-a trezit o pasare. Da, o pasare care la tzashti noaptea simtea nevoia sa se afirme. Langa geamul meu. Si a stat mult trenul in Filiasi. Toate bune. Am mai ciupit ceva somn, pana la Caracal. Unde s-au urcat 2 madame. Care in secunda 2 in care au intrat zgomotos in compartiment au inceput sa se lamenteze ca ele nu pot merge cu spatele. Ca le apuca ametelile si greturile si… Eu tind sa cred ca le apucau de la sclipiciul in care le erau inecate hainele dar, fata buna cum m-a facut mama, am cedat locul meu. Care mergea cu fata. Inutil de spus ca somnul meu a ramas undeva in Oltenia. Dupa ce madamele au fost satisfacute ca merg cu fata, au luat a midnight snack. Compusa din chipsuri urat mirositoare si ambalate in pungi fosnitoare. Ca sa tac, am scos frumos telefonul cel rosu si m-am apucat sa ma revolt in scris lui EL, aflat ca deobicei mult prea departe sa il pot lua la o tigara in baie sa ma vait verbal. Doar ca revolta mea s-a lungit si intre timp madamele si-au terminat chestiile urat mirositoare si fosneitoare. Aici s-a intamplat o chestie care pe mine m-a lasat cu gura cascata si a generat razbunare. A mea, impotriva oltenilor si a tot ce ma enerva in momentul ala. Madama cea mai revoltata, careia ii cedasem locul meu de la geam zice:

- Donsoara, nu vrei sa nu te mai joci cu telefonul ala? Ca as vrea sa dorm si ma deranjeaza lumina.

Eu… am tacut. M-am uitat la ea cam 2 secunde, de parca zicea ceva banal in estoniana (doar ca eu nu stiam atunci clipul… dar pun pariu ca s-a potrivit privirea), am dat send la mesaj si… am intrat pe net. Am citit bloguri, am socializat pe mess… am omorat credit degeaba numai sa o calc pe aia pe nervi. Ha!

Si uite asa se strica traditii. Pentru ca la Spring Time nu exista terasa in Gara de Nord, am dat frappeul clasic pe un breakfast la McDonald’s. Pentru ca stiu eu de acum ceva vreme ca acea cafea te trezeste si din morti. I was soooo right. Ce n-am luat in calcul a fost ca la Mc you get one pee per bon, asa ca eu a trebuit sa interactionez cu tanti cea grasa, cu coc imens si machiaj care ar fi facut zugraveala sa se simta prost de la toaleta publica. NU mergeti in toalete publice in gara! NU faceti asa ceva.

Buuuun. Cautasem acasa Brack Cafe-ul pe gugal. Care gugal most of the time e util si gata sa te scoata din orice incurcatura. Asa am crezut si de data asta. Pana cand m-am lamurit eu ca pe B-dul Unirii nr. 1 (adresa indicata de my best friend gugal) este o alta cafenea decat aia pe care o cautam noi. Asa ca ne-am asezat pe o banca in parc, in asteptarea Ambasadoarei (si viitorului domn Ambasador) si a unei idei geniale de localizat cafeneaua vietii pana la 12. Era cam 9. Sau inainte de 9. Pe mine deja ma apucasera dracii, piticii, dorintele de bagat picioarele si intors acasa. Le-am manifestat doar mai tarziu si pe post de smiorcaieli la misto. Acelasi gugal, mai prietenos pe telefon decat pe laptopul abandonat acasa (mi-am injurat asemenea prostie si am jurat ca nu il mai las singur niciodata…) ne-a lamurit ca Black-ul vietii isi ducea existenta in Unirea Shopping Center. Note to self: Keep walking, trenul e la 6. Keep walking!

Ne-am intalnit, dupa cum spuneam, cu Ambasadoarea. Oricum i-ar fi numele in buletin (inca… si da, i-l stiu) tot Ambasadoarea ramane. Nu ma apuc sa intru in detalii O sa ii mangai egoul cu alta ocazie

Si am ajuns in Unirea Shopping Center… care nu are hartie igienica la baie. Amanunt important, pentru ca rucsacul in care stau servetelele este o zona crepusculara.

Si de aici incepe… Tal este un cetatean care corespunde globalizarii. La originie este israelian, este nascut in Rusia, a stat 3 ani in Australia, momentan lucreaza pentru o companie israeliana care activeaza in Marea Britanie si face medicina in Romania. Deci simplu. Mult mai simplu decat informatia “he’s my boyfriend’s brother and my sister’s boyfriend” pe care el nu a fost in stare sa o proceseze. Dar il iertam Concluzia a fost ca se respecta AMR-ul stabilit ultima data cand a fost EL acasa. Si ca plecam, ca plecam, ca plecam, ca Dani e entuziasmat si pe mine m-a apucat groaza, ca el e entuziasmat si eu sceptica… si ca plecam.

La cafeaua bauta cu familia Ambasadoare am avut revelatia ca am un frate pierdut prin Bucuresti. Asa ca dupa toata intalnirea cu Tal si cu our future, am recuperat fratele si am fost la o halba de limonada / bere. Si sa ne plimbam prin Romana, ca asa a vrut Dani. Care a ramas la fel de dezamagit ca si mine de Piata Romana, fie ea si nr. 9.

Aventura Bucuresti s-a terminat cu un tren open space, in care am amortit incercand sa dorm si care a mai si ajuns cu 2:15 ore intarziere pentru ca (din nou oltenii, mama lor) inainte de Craiova trenul a intrat in coliziune directa si frontala cu un cal. Mi-e mila de cal, inca nu mi-e clar de ce trenul a stat si a stat si a stat si pe urma s-a intors in nu stiu ce statie sa schimbe locomotiva… ideea e ca in final am ajuns. Si am dormit ca inecata… exact ce am de gand sa fac si acum

+

Asta nu e un plus. E un soi de intersectie.

Nu stiu daca e (deja) astenie, dar eu deja am intrat in starea aia de nu vreau, nu-mi place, nu am chef. De nimic. Mi-e oarecum greata de tot. Statutul de om mare ma ia cu frig pana in oase and it sucks. Big time.

I need a job. A se remarca verbul care nu are nimic in comun cu “want”. Dar, parafrazand din Teodoreanu, viata nu e facuta numai din duminici sa faci ce vrei tu (triburi, somn, bratari, cola, zacere, cola), mai vine si luni si marti si… Si parca ma simt inutila. Toata lumea face ceva. Eu… astept sa mi se intample ceva, ca sa ajungem cu parafrazarile mai aproape de zilele noastre.

E bine macar ca I have a date cu proful de licenta. Finally. Care, sper eu, o sa imi explice ca trebuie sa fac AIA, sa plec de ACOLO si sa ajung DINCOLO. Unde toate cuvintele cu caps sa fie chestii precise, ca vad ca nu mai functionez decat pe baza de pointeri exacti.

Daca ar fi EL in locul meu, si-ar bate capul singur ce ar trebui sa faca, de unde ar trebui sa plece si unde ar trebui sa ajunga. Doar ca EL nu are tangente cu licenta mea, asa ca faptul ca e enervant de practic cateodata nu ma ajuta in cazul asta.

Si habar nu am ce o sa fac daca maine proful o sa ma bage in ceata. Nici macar nu pot sa pun proiectul pe rentacoder sa mi-l faca ceva indian pe bani putini pentru ca nici macar eu nu stiu ce vreau. Dar asta e o constanta cu care m-am obisnuit ar fi trebuit sa ma obisnuiesc in 24 de ani. Si ceva.

Si eu vreau inapoi acolo….

Yate

Yate e un fel de satuc undeva in Anglia. Yate are case cu nume, o gara geniala si cam tot ce vezi in filmele englezesti la un satuc. Yate are oameni comunicativi si care nu se uita urat cand te aud vorbind romana. Oarecum curiosi, dar atat. Yate are un magazin simpatic, the Town Council micut si … si cel mai important, ceasul cu 2 ore in urma Asa ca tehnic in ultimele 2 zile m-am trezit la 8 jumate

Si toti caii / poneii in Anglia sunt imbracati.

Poze cand o sa ajung acasa…. si update cand o sa mai gasesc de unde sa fur wireless. Miss me pana atunci