I don’t do mornings

Mama m-a crescut prea bine pentru lumea asta. Noroc cu israelienii care ma invata sa fiu nesimtita. Nesimtirea, in doze potrivite si in momentele potrivite, kicks ass.

Nu donez nici macar un penny in borcanele din diverse magazine micute pe care scrie ceva de copiii lumi, copiii africani si alte asemenea. Dar daca dau peste nenea in carucior in fata la Morrison, cu legitimatie de strangere de fonduri pentru nici nu ma intereseaza ce cauze, sunt in stare sa ii dau toti maruntii. Iar toti maruntii pot insemna bani suficienti de papa pe 1 saptamana… Oamenii astia vor sa fie trazniti sau vor sa salveze padurile tropicale de sunt asa zgarciti cu bancnotele, cred.

La categoria donatii… ma donez pe mine. Aseara am fost sa ma inregistrez la doctorul de familie. Ca sa te inregistrezi la doctorul de familie trebuie sa completezi un formular. Lung. Iar la sfarsit te intreaba daca – in cazul nefericit in care creierul tau spune adio – ai fii dispus sa iti donezi organele. Pe principiul “oricum habar nu o sa am” am zis take them. Ba, in entuziasmul de moment, m-am bagat si in baza de date cu donatorii de sange, just in case, pentru ca aici dupa ce donezi sange iti dau prajiturele si cafea sa iti revii.

Si ajung cu formularul la receptionera. Nu asistenta, receptionera, DA? Aia il citeste, face ochii mari…

- ARE YOU SURE?
- Yes.
- You do know that you have accepted to donate your organs, right? To allow them to take your organs, right?

Acum, nu stiu daca uimirea provenea de la faptul ca era indianca si astia au ceva religii tampite sau de la faptul ca chiar vreau sa donez organele sau de la faptul ca chiar AM INTELES ce scria acolo. Eram prea obosita sa ma cert cu ea. I-am explicat ca da, stiu, ca stiu ce se intampla chiar daca sunt inginer, ca…

Acuma… de ce mama dracu’ intr-o zi trebuie sa imi spuna cineva ca e imposibil sa fiu doar de 3 luni aici dat fiind engleza mea “great” si in alta sa ma trateze cineva like some kind of retard?

Dimineata nu mai e de mult. Dar macar ziua de azi o vad la fata.

Leneee

Da, iar. Mi-e lene de ma doare, cum s-ar exprima unii. Mi-e lene ca m-as transforma in planta, ca de vegetat oricum vegetez. Mi-e lene ca… mi-e lene si gata.

Si pentru ca m-am trezit la 9, ziua de azi va fi oricum mai lunga decat e de obicei, asa ca am si mai mult timp sa imi fie lene si sa imi vina sa vegetez. Dar nah…

Sambata seara plec spre Bucuresti. Ha! Ca tot nu am mai fost cu trenul de… de mult. De pe la inceputul lui decembrie, daca nu ma lasa memoria. Deci tren. Deci tren noaptea. Deci da Si Frappe la Spring Time si metrou si Unirii si Ambasadoarea Si duminica dupa-masa iar tren. Tren noaptea. Deci tren. Doar ca presimt ca duminica dupa-masa deja voi injura ideea de tren

Deci vineri

Ca sa functionez normal, se pare ca eu trebuie sa dorm 12 ore. De la 7 seara. Ca la 9 dimineata sa imi beau paharul de cola cu Di, via vodafone si ale lui minute (multe) gratuite. Bun. S-a notat.

In incercarea de a nu mai vegeta, am zis ca ma duc la bursa locurilor de munca, doar – doar. Din pacate pentru avantul meu, pe mine m-a facut mama fitoasa. Si desteapta. Dar suficient de fitoasa ca sa realizez ca sunt desteapta. Asa ca fitele mele combinate cu desteptaciunea au decretat ca nu vor ca eu sa fiu barman. Nici ospatar. Nici muncitor necalificat. Nici basculangiu. Nici nimic de pe lista aia aproape lunga de locuri de munca vacante. Recunosc ca m-as fi facut director de nu stiu care la ceva societate oarecum mare acum 10 secole. Pacat doar ca nu am experienta 100 de ani, ca nu am studii economice terminate si – sa respectam adevarul adevarat, nu cel de pe hartie – nu am nici pile sa ajung in acea societate. Deci pentru mine bursa asta a fost un esec total.

Asa ca ajunsa acasa fiind eu, m-am apucat de tradus CV in engleza si de trimis CV-ul in Anglia. Sunt in stare, pe bune ca sunt in stare, sa imi bag picioarele in ea licenta daca SC Gary SRL imi spune “hai” saptamana viitoare. Pe EL l-as face usor din vorbe, ca doar mai e tot mai, ca e 1 sau 29. Si EL sta dupa mine in momentul asta. Ca asa e frumos. Nu unul in punctul X si celalalt in punctul Z, chiar daca X si Z ar fi pe acelasi fus orar. Iar in cazul nostru nu ar fi, oricum.

Puteam sa ma duc la OCS in seara asta. Toata lumea a zis “hai”. Sau “du-te, have fun”. Pentru ca unii oameni inteleg dorintele mele de evadare si de neinchidere, chiar daca ei nu sunt aici, nu ca altii. (Nu stiu de ce am impresia ca asta a fost cu directie) Doar ca in momentul in care I was pondering “to go or not to go”, am primit argumentul oarecum suprem. Care a facut sa cada OCS-ul de la Timisoara. Concerte OCS vor mai fi. Asa ca pana plecam, tot mai prindem unul. Ca doar de la un concert OCS a pornit istoria unei bratari. Detalii.

Mi-e lene sa ma misc, mi-e lene sa respir, mi-e lene sa gandesc. And yet, I have to. Sau I don’t have to, dar trebuie.

Si lately imi vars nervii pe sor-mea. Partial ca am draci pe ea, partial ca merita, partial ca nu am pe cine altcineva. Dar cumva vor trece si astia. Si gata.

Yeap, yeap

M-am trezit devreme cu avantul razboinic de a merge la scoala. Avantul mi-a trecut, a fost amanat pe maine.

Azi vine Diana. Si Soarecele. O sa va fac cunostinta cu Soarece, maine cand vine si EL, cu aparatul de fotografiat atasat.

Mi-am asumat responsabilitatea vopsirii celor 40 de “oo”… pentru asta trebuie sa produc vopsea. Si pe urma sa platesc gazul. Si sa fac abonamentul la Adevarul, sa vina cartile acasa. In momente ca astea I almost miss having a job. ALMOST. Va trece repede.

Planuri de iarba verde. Si atat. I need Cola. Need Cola. Need… but I am not an addict. Not an addict… not an… a, fuck! Evident ca sunt

Sunt plictisitor de normala

Pe bune, chiar sunt. Periodic am cate o obsesie muzicala pe care creierul meu o asociaza unei anumite zile, unei anumite stari, unei anumite… ma rog. Pentru moment stresez vecinii (inexistenti, aproape, dar ma rog) cu Greenday, Church On Sunday pentru ca acum ceva ani asta canta obsesiv in player. Si era un inceput simpatic de toamna, si erau si niste bascheti geniali si imblaniti (pe care i-am aruncat ieri, cu durere in suflet). Si azi, venind eu de la scoala (da, ma duc la scoala… licenta ma-sii) era soare si un inceput simpatic de toamna. Da, de toamna. Vantul criminal care mi-a inghetat urechile si nasul si ideile numai de a toamna semana. Asa ca de aici si obsesia muzicala care, daca nu se va intampla ceva notabil in urmatoarele zile, va tine.

Punctul 2. Pe vremea cand pasiunea vietii mele erau hanoracele si baschetii si bluzele denumite de mama generic shloampete, tata ma ameninta ca va veni o vreme cand o sa vreau chestii fitoase (a se citi haine office, dar la mine se numesc fitoase). De fiecare data cand se purta conversatia, rezultatul era acelasi. Eu ma gandeam ca el e nebun (no comment aici, dar nu din cauza acelor replici) si ca NICIODATA subsemnata nu va purta chestii care sa arate – in opinia parinteasca – a haine normale. And here I am, today, cu mult timp on my hands, bantuind magazinele. Alea unde se vand numai chestii fitoase Si admirand chestii. Si dorindu-si chestii. Unde mai pui ca abia astept sa se incalzeasca sa imi pot purta rochita cea neagra (care sta de cel putin 2 ani in dulap, neatinsa, din varii motive… cred ca si eticheta o mai are).

Punctul 3. Genetic, eu am fost programata ca o persoana dezordonata. Extrem de logica in dezordinea ei, insa. Adica, spre exemplu, in liceu. TOATE caietele / cartile / ustensilele scolare erau puse intr-un dezordonat castel pe birou. Pentru ca eu invatam / scriam pe / in pat (lucru valabil si in zilele noastre). In schimb stiam EXACT care caiet / carte in ce parte a maldarului este. Problema aparea in momentul in care instantele parintesti isi impuneau punctul de vedere si maldarul devenea inexistent si toate chestiile scolaresti isi (re)luau locul de drept pe raft. Atunci aparea tragedia. Tragedia tragediilor, in 7 acte. Nu mai gaseam NIMIC. Dar absolut NIMIC. Drept pentru care se luau toate si se tranteau la loc. Si Liana era fericita. Instantele parintesti, nu. Si o luam de la capat. Au trecut tzashti ani de atunci. Si acum sunt dezordonata (ca doar am fost programata genetic asa, ce mama naibii) DAR mi se intampla foarte des sa imi ies din pepeni din cauza de dezordine. Si sa ma apuc de la mine putere sa pun fiecare chestie la locul ei. Instantele parintesti sunt fericite. Eu nu gasesc nimic – evident – in continuare, dupa ce am facut ordine.

Pasul 4. Daca TREBUIE sa fac ceva, imi sta in gat. Rau. Si aman cat pot momentul, pe principiul “Ce trebuie sa faci azi, lasa pe maine, ca poate nu mai e nevoie”. Asa am ramas cu licenta in momentul asta in stadiul in care este. Asa sunt in continuare jobless. Asa… multe. In schimb, daca VREAU sa fac ceva, fac ca trenul daca Universul are ceva impotriva. Plus ca fac cu drag. Asa si cu rentacoderul meu. Cat a fost NUMAI al meu, lucram cu o lehamite uriasa. Acum, ca imi impart proiectul cu alti muritori, ma oftic ca naiba cand vad ca nu mai am nimic de facut cand ma apuca pe mine cheful.

Si ar mai fi. But that’s it for now, am sate de cucerit

Si a inceput…

… the middle age criza, cred.

DVD-urile stau frumos ordonate, pe categorii, in borcane. Mai exista si 2 borsete identice (ma rog, pe a mea a trebuit sa o pictez cu marker rosu ca altfel nu puteam eu sa respir cred) care contin DVD-urile EI si DVD-urile LUI. Chestii tehnice, gen windows, drivere specifice (pentru ca laptop-urile noastre, in afara de incarcator, refuza sa aiba altceva in comun), jocuri (in a LUI) si diverse DVD-uri cu kituri de Java, C, C++ etc etc etc (in a EI). Ieri m-a apucat revolutia. Si am facut ordine pe birou, am sters TOT praful. Azi am pus frumos fiecare caiet, fiecare carte, fiecare foaie la locul ei. Sau la noul ei loc, depinde. Fara sa spuna nimeni nimic. De la mine putere.

Deci ceva nu e bine. Acum… golesc HDD-ul de seriale, filme pe care le-am vazut dar pe care at some point o sa vrem sa le mai vedem o data, pozele de anul trecut (care sunt incredibil de multe… and yet not enough), bla bla bla si pe urma ii reinstalez windows-ul. Nu ca nu ar merge, dar il vreau eu gol si brand new pe luni cand o sa configureze the smart teach serverul de sql (eu nu stiu sa fac asa ceva).

Asa ca deduc ca am patit ceva. Nu mi-a cazut nici o caramida in cap, nu m-am impiedicat sa dau cu capul de bordura… am o amarata de raceala, combinata cu ceva inceput de astenie. Dar asa ceva am mai avut. Asa ca singura explicatie e ca I am getting old. Desi ca si contraargument ar fi pornirile razboinice inca existente impotriva tipelor gen Barbie care ma fixeaza cu privirile de parca ar vrea sa imi ceara numarul de telefon (de fapt, motivul este altul si are ochii mai albastri ca ai mei). So I am not getting that old.

Si poate stie cineva… unde naiba sta ascunsa primavara? Stiti voi… chestia aia care condamna geava groasa la exil in dulap urmatoarele 6 luni, bocancii in debara si care aduce goana dupa tenisi si hanorace… Ca eu una nu o vad. And I should, mama ei de hipioata!

Long live Coca Cola ;)

Pentru ca orice idee buna are nevoie de o mama. Am decretat ca mama tuturor ideilor bune se numeste Cola (si as avea un nume si pentru mama tuturor ideilor proaste, dar – desi nu s-ar zice – blogul meu e citit de diversi cetateni dragi rau mie care s-ar simti probabil lezati profund daca chiar as lasa tastele sa spuna tot ce imi trece prin capsor – ma abtin si inghit… inca o gura de Cola, evident). Nu stiu exact de ce, dar in functie de Cola am facut o imparteala administrativ – teritoriala a carciumilor din Hunedoara.

Deci – in City se merge NUMAI la cafea si / sau ciocolata calda pentru ca nu servesc decat produse Pepsi pe post de suc. Si nu ne place. La pizza, se voteaza pentru Galena, desi e departe si nu are spaghete bune. Daca totusi se saliveaza dupa spaghete facute de altii, se calca pe inima si se merge in Derna (dar se bea apa minerala). Apreciez ca in Free oamenii au adus Cola, altfel as fi avut o problema serioasa. Mai ales ca nu au Silva neagra, asa ca si la capitolul bere m-ar fi inchis. A, da! Si daca simti nevoia sa impresionezi neamuri din orase fitoase (fara ca neamurile in sine sa fie precum orasul de resedinta), le iei frumos si le duci (musai ziua, ca seara da cu virgula daca vrei sa si vorbesti si omul de langa sa te auda fara sa urli pana la ragusire) in Salsa. Care evident, are Cola

Acum ca am facut un mini ghid turistic al locurilor de Cola / cafea / mancare, de unde a pornit totul… de la cele 2 sticle de 2 jumate care troneaza in camera mea de cand a plecat EL, acum 2 zile spre directia bine definita, Franta. Le-am ignorat cu nesimtire, de parca ele ar fi fost de vina, nu jobul lui scotator din minti (ale mele, de obicei… mai nou si ale LUI). Doar ca azi dimineata m-a trezit sisu mic mult prea brutal pentru dorintele mele de “inca 5 minute si ma dau jos” incepute de pe la 6 si continuate pana la 10 cand s-a intamplat actiunea brutala de care spuneam mai sus. Asa ca ziua s-a inceput cu un pahar de Cola (literally un pahar in forma de doza de Cola cu Coca-Cola scris in relief, luat din Carefour-ul din Iasi, in iarna, cand cautam alte pahare, cu alta destinatie. Le-am si gasit, ca tot veni vorba. Si ziua de azi a fost buna. Foooarte buna. M-am ales cu o pereche de blugi SIMPLA (a se intelege SIMPLA aka fara taieturi, sclipiciuri gretoase, sifonari premade etc etc etc), cu un vraf de carti care ar trebui sa ma faca sa ma simt mai desteapta (si au inceput), cu o conversatie zen ( ) in care nu s-a ridicat vocea si nu s-a urlat. Ok, ok, am platit si pretul zilei smiley si cute… dar din nou asta se cenzureaza.

Si pentru ca incepusem sa zic ca mama tuturor ideilor bune se numeste Coca Cola… am si o idee geniala de licenta. Asta spun eu. Mai ramane sa fie si the teach de acord. Reversul este ca ideea mea este compusa din mai multe subidei. Care subidei trebuie sa invatate sa functioneze intre ele. Chestie care mie inca imi este neclara cum ar putea deveni realizabila… but I’m getting there.

So… long live Cola. Si Marlboro rosu scurt

Si ca incheiere, pentru ca mi-e incredibil de dor de Anglia, melodia care ne-a obsedat la toate posturile de radio pe care le-am ascultat acolo:

+

Asta nu e un plus. E un soi de intersectie.

Nu stiu daca e (deja) astenie, dar eu deja am intrat in starea aia de nu vreau, nu-mi place, nu am chef. De nimic. Mi-e oarecum greata de tot. Statutul de om mare ma ia cu frig pana in oase and it sucks. Big time.

I need a job. A se remarca verbul care nu are nimic in comun cu “want”. Dar, parafrazand din Teodoreanu, viata nu e facuta numai din duminici sa faci ce vrei tu (triburi, somn, bratari, cola, zacere, cola), mai vine si luni si marti si… Si parca ma simt inutila. Toata lumea face ceva. Eu… astept sa mi se intample ceva, ca sa ajungem cu parafrazarile mai aproape de zilele noastre.

E bine macar ca I have a date cu proful de licenta. Finally. Care, sper eu, o sa imi explice ca trebuie sa fac AIA, sa plec de ACOLO si sa ajung DINCOLO. Unde toate cuvintele cu caps sa fie chestii precise, ca vad ca nu mai functionez decat pe baza de pointeri exacti.

Daca ar fi EL in locul meu, si-ar bate capul singur ce ar trebui sa faca, de unde ar trebui sa plece si unde ar trebui sa ajunga. Doar ca EL nu are tangente cu licenta mea, asa ca faptul ca e enervant de practic cateodata nu ma ajuta in cazul asta.

Si habar nu am ce o sa fac daca maine proful o sa ma bage in ceata. Nici macar nu pot sa pun proiectul pe rentacoder sa mi-l faca ceva indian pe bani putini pentru ca nici macar eu nu stiu ce vreau. Dar asta e o constanta cu care m-am obisnuit ar fi trebuit sa ma obisnuiesc in 24 de ani. Si ceva.

Si eu vreau inapoi acolo….

Vegetez. Si gandesc.

Sa recapitulam. Rentacoder, invatat, bratari. Deci ar trebui sa ma dau cu capul de pereti de stres ca nu am timp, ar trebui sa fiu bizi as a bee.

Dar nu. Savurez examenul luat la limita (recunosc ca nu mi s-a mai intamplat de mult asta. La mine de obicei e clar. Cand spun ca nu stiu NIMIC, asa e. Si ma duc sa fac act de prezenta. Si il pic cu brio fara sa ma stresez macar. Cand imi arunc macar jumatate de ochi pe materie, nu se poate sa nu fiu undeva peste 8. Deci din nou nu ma stresez. Doar ca examenul asta a fost asa… ceva special. Nu mi-am aruncat nici macar jumatatea aia de ochi, m-am bazat pe noroc chior si capacitatea brainului de a lua ce trebuie de unde. Norocul a avut ceva ochi si brainul nu a functionat la capacitate maxima. Asa ca nu stiam unde sunt. Undeva la mijloc, dupa cum zice maria sa, tabelul din excel), fumez tigari aprinse de EL, ma joc si zac.

Si daca mai citesc ceva despre Valentine’s Day o sa o iau razna. E trendy si cool sa fii anti, esti insensibil sa fii pro, da bine la ochi si respecti regulile sezonului daca scri. Dar chiar toti? Chiar de acum??? Astept o noua lege aberanta sa se schimbe punctul de interes al datatorilor din taste.

Mi-au venit cerceii Multumiri, Adriana. Di a avut dreptate, sunt mult mai ok decat in poze.

Am uitat ca vaca de ziua lui Radu (daca nu mai e frate-meu in zona sa ma traga de maneca in apropierea evenimentelor importante, eu ce sa fac?), am constatat ca habar nu am ce sa scriu la “Obiectiv” intr-un CV sau unde ma vad peste 5 ani. Intotdeauna mi s-au parut aberante chestiile alea motivationale clasice, dar cica alea prind. Asa ca le-am lasat goale. Probabil de aia telefonul se incapataneaza sa taca.

Si daca ma angajeaza aia la Vodafone in Petrosani??? Clar trebuie sa imi iau carnetul. Si sa pice naibii taxa masii de poluare, sa inmatriculam Blue-ul care pazeste parcarea de vreo 2 saptamani.

Ma consolez ca mai e putin. But then again, “mai e putin” asta dureaza de prea mult timp. A fi cumva…

Sunt normala…

Sa recapitulam. La ora la care oamenii normali dorm si viseaza colorat, eu ma joc age of empires. Si iau bataie. Rau. De la maria sa calculatorul, in lipsa de cetatean real la care pot eventual sa si urlu apres pentru bataia virtuala pe care a aplicat-o taranilor mei harnici si muncitori. Acuma, nah, stiu ca cetatenii normali obsedati de jocuri au descoperit maria sa Age-ul acum ceva ani, ca nu mai e nici un mister pentru ei… eu mi-s mai inapoiata in ale astora… si daca nu era EL, puteam sa mor linistita auzind doar vag de jocuri in general.

Maine, cand oamenii normali se vor agita, will have family lunches and other shtuff like that eu voi zazai simpatic, uitandu-ma eventual cu jumatate de ochi la ceva film. Aveti 3 incercari sa ghiciti ce o sa fac eu maine seara la 11! Ma rog, ce NU o sa fac, pentru ca exista o plaja larga de actiuni pe care le-as putea intreprinde, in functie de stare de spirit si / sau chef. Da, ma, da, hooo, nu navaliti toti. Evident ca NU o sa dorm. Si luni… luni cand aveam planuri marete de a-mi misca monumentul la Timisoara (ma rog, faptul ca monumentul meu ramane exact unde e si acum nu depinde in mod exclusiv de programul meu extrem de normal si responsabil… de fapt, nu depinde deloc), evident ca voi zace simpatic in varful patului care pat are 2 saltele una peste alta ca sa fie inalt. Informatie nerelevanta. Ok, cu cursurile de inteligenta artificiala in mana (tata a avut o replica cel putin acida si cauzatoare de dorinte de a-i pune un copac in cap… cu tot cu radacina la auzul denumirii), dar tot zacut in varful patului se numeste.

Asa ca degeaba ma vait eu ca nu am timp. Mint execrabil. Am timp. Prea mult, pentru binele sanatatii mele mintale. Nu am chef (de nimic), habar nu am sa il gestionez si… did I mention ca nu am chef? De nimic? Cred ca da.

So… nu e decat 4. Cu putin efort pe la 10 m-as putea trezi si as putea totusi sa imi reglez putin …. nici nu stiu ce e de reglat. Asa ca daca cine trebuie citeste chestia asta inainte de 10, sa dea cu o trezire si dupa mine. Tin a multumi anticipat Si imi permit sa va urez somn usor. Daca a avut cineva rabdarea necesara sa ma urmareasca pana aici.