“Urmeaza statia Crangasi cu peronul pe partea stanga”
Dar pana la momentul ala mai e. Iar Crangasiul nu e personaj principal in povestea noastra, doar a facut conexiuni si a generat mesaje la 8 dimineata. Dar sa revenim.
Sambata seara am plecat spre Bucuresti. Cu toate gandurile in cea mai mare dezordine, cu sentimentul ca ceva nu fac bine in toata treaba asta. Sau nu ca nu fac eu, ca nu este pur si simplu. Asta dupa tot entuziasmul meu de la THAT phone call pana la plecarea trenului. M-am lamurit pe urma de unde venea tot sentimentul tampit. L-am acceptat pentru ca, in toata idiotenia lui, era de fapt frumos. In fine.
Eu nu pot sa dorm noaptea. Este ceva testat, verificat, pus in practica aproape in fiecare zi, cu sau fara voia mea. Doar ca in ACEA noapte imi doream sa dorm. Mult. Pana la Bucuresti mult. Doar ca… la Petrosani s-a urcat in compartimentul nostru un cetatean. Care cetatean avea ce eu nu aveam. Casti in urechi si somn mult in el. Nu m-ar fi deranjat nici unul din aceste aspecte daca castile lui, in linistea acceleratului si volumul maxim, nu m-ar fi pus la curent cu manelele, house-ul si ceva lalaituri romanesti din preferintele omului. Si sa nu uitam ca erau casti si el statea pe scaunul 3, iar eu pe scaunul 1. Danutul a adormit aproape instantaneu dupa Petrosani, asa ca m-a lasat singura cu fanteziile mele bolnave in care il aruncam pe cetateanul ala din tren, il strangeam de gat cu cablul de la casti si alte asemenea. In fine, am adormit undeva dupa Tg. Jiu. Dar la Filiasi m-a trezit o pasare. Da, o pasare care la tzashti noaptea simtea nevoia sa se afirme. Langa geamul meu. Si a stat mult trenul in Filiasi. Toate bune. Am mai ciupit ceva somn, pana la Caracal. Unde s-au urcat 2 madame. Care in secunda 2 in care au intrat zgomotos in compartiment au inceput sa se lamenteze ca ele nu pot merge cu spatele. Ca le apuca ametelile si greturile si… Eu tind sa cred ca le apucau de la sclipiciul in care le erau inecate hainele dar, fata buna cum m-a facut mama, am cedat locul meu. Care mergea cu fata. Inutil de spus ca somnul meu a ramas undeva in Oltenia. Dupa ce madamele au fost satisfacute ca merg cu fata, au luat a midnight snack. Compusa din chipsuri urat mirositoare si ambalate in pungi fosnitoare. Ca sa tac, am scos frumos telefonul cel rosu si m-am apucat sa ma revolt in scris lui EL, aflat ca deobicei mult prea departe sa il pot lua la o tigara in baie sa ma vait verbal. Doar ca revolta mea s-a lungit si intre timp madamele si-au terminat chestiile urat mirositoare si fosneitoare. Aici s-a intamplat o chestie care pe mine m-a lasat cu gura cascata si a generat razbunare. A mea, impotriva oltenilor si a tot ce ma enerva in momentul ala. Madama cea mai revoltata, careia ii cedasem locul meu de la geam zice:
- Donsoara, nu vrei sa nu te mai joci cu telefonul ala? Ca as vrea sa dorm si ma deranjeaza lumina.
Eu… am tacut. M-am uitat la ea cam 2 secunde, de parca zicea ceva banal in estoniana (doar ca eu nu stiam atunci clipul… dar pun pariu ca s-a potrivit privirea), am dat send la mesaj si… am intrat pe net. Am citit bloguri, am socializat pe mess… am omorat credit degeaba numai sa o calc pe aia pe nervi. Ha!
Si uite asa se strica traditii. Pentru ca la Spring Time nu exista terasa in Gara de Nord, am dat frappeul clasic pe un breakfast la McDonald’s. Pentru ca stiu eu de acum ceva vreme ca acea cafea te trezeste si din morti. I was soooo right. Ce n-am luat in calcul a fost ca la Mc you get one pee per bon, asa ca eu a trebuit sa interactionez cu tanti cea grasa, cu coc imens si machiaj care ar fi facut zugraveala sa se simta prost de la toaleta publica. NU mergeti in toalete publice in gara! NU faceti asa ceva.
Buuuun. Cautasem acasa Brack Cafe-ul pe gugal. Care gugal most of the time e util si gata sa te scoata din orice incurcatura. Asa am crezut si de data asta. Pana cand m-am lamurit eu ca pe B-dul Unirii nr. 1 (adresa indicata de my best friend gugal) este o alta cafenea decat aia pe care o cautam noi. Asa ca ne-am asezat pe o banca in parc, in asteptarea Ambasadoarei (si viitorului domn Ambasador) si a unei idei geniale de localizat cafeneaua vietii pana la 12. Era cam 9. Sau inainte de 9. Pe mine deja ma apucasera dracii, piticii, dorintele de bagat picioarele si intors acasa. Le-am manifestat doar mai tarziu si pe post de smiorcaieli la misto. Acelasi gugal, mai prietenos pe telefon decat pe laptopul abandonat acasa (mi-am injurat asemenea prostie si am jurat ca nu il mai las singur niciodata…) ne-a lamurit ca Black-ul vietii isi ducea existenta in Unirea Shopping Center. Note to self: Keep walking, trenul e la 6. Keep walking!
Ne-am intalnit, dupa cum spuneam, cu Ambasadoarea. Oricum i-ar fi numele in buletin (inca… si da, i-l stiu) tot Ambasadoarea ramane. 
Nu ma apuc sa intru in detalii O sa ii mangai egoul cu alta ocazie 
Si am ajuns in Unirea Shopping Center… care nu are hartie igienica la baie. Amanunt important, pentru ca rucsacul in care stau servetelele este o zona crepusculara.
Si de aici incepe… Tal este un cetatean care corespunde globalizarii. La originie este israelian, este nascut in Rusia, a stat 3 ani in Australia, momentan lucreaza pentru o companie israeliana care activeaza in Marea Britanie si face medicina in Romania. Deci simplu. Mult mai simplu decat informatia “he’s my boyfriend’s brother and my sister’s boyfriend” pe care el nu a fost in stare sa o proceseze. Dar il iertam Concluzia a fost ca se respecta AMR-ul stabilit ultima data cand a fost EL acasa. Si ca plecam, ca plecam, ca plecam, ca Dani e entuziasmat si pe mine m-a apucat groaza, ca el e entuziasmat si eu sceptica… si ca plecam.
La cafeaua bauta cu familia Ambasadoare am avut revelatia ca am un frate pierdut prin Bucuresti. Asa ca dupa toata intalnirea cu Tal si cu our future, am recuperat fratele si am fost la o halba de limonada / bere. Si sa ne plimbam prin Romana, ca asa a vrut Dani. Care a ramas la fel de dezamagit ca si mine de Piata Romana, fie ea si nr. 9.
Aventura Bucuresti s-a terminat cu un tren open space, in care am amortit incercand sa dorm si care a mai si ajuns cu 2:15 ore intarziere pentru ca (din nou oltenii, mama lor) inainte de Craiova trenul a intrat in coliziune directa si frontala cu un cal. Mi-e mila de cal, inca nu mi-e clar de ce trenul a stat si a stat si a stat si pe urma s-a intors in nu stiu ce statie sa schimbe locomotiva… ideea e ca in final am ajuns. Si am dormit ca inecata… exact ce am de gand sa fac si acum
Chiar daca mi l-au dat cec si eu ma uit acum la banii din cont absolut inutili in secunda asta pentru ca, practic, inca nu exista.
Cine, ce-a zis pe aici