Deci…

6 07 2010

Blogul nu e mort, blogul traieste. Doar ca aici🙂





There comes a time in everyone’s life when…

22 06 2010
… when se impun schimbari. Momentan cochetez cu ideea de a-mi da demisia pe fondul somajului in crestere in Anglia.

Deci, trebuie sa povestesc despre casa, vizita instantelor parintesti, cat de inapta poate fi o companie de net si multe altele … dar o sa vi le povestesc aici. Poate intre timp o sa am vreme si net sa ma si ocup de domeniul ala.

Pana una alta, ma duc sa imi iau USAAAAAAA ca dulapul meu s-a saturat sa fie disabled… ca sa nu zic handicapat.

Si da, o sa si raspund la mailuri… imediat ce apuc sa dorm si eu ca omul🙂





HA!

4 06 2010
Dupa lupte birocratice seculare care au durat 2 saptamani (despre care o sa va povestesc din noua gardina peste vreo 3 zile), mai mult sau mai putin fericita familie de matzi alintati isi schimba domiciliul. Asteptam amatori pentru gratare in aceeasi gradina si pentru zacere sanatoasa pe bean bags rosii.

Deci HA!





Nou venit, necesit nume

31 05 2010
Pentru ca sunt cel mai cuminte copil din lume, cel mai EL dintre ei a zis ca merit cel mai rosu si micut laptop ever, usor si cu emblema de la Ferrari, ca sa pot sa il iau cu mine oriunde, mai ales ca sambata ne mutam (zice optimismul din mine) si ne punem net ca lumea si o sa ma pot uita la curse in timp ce EL se joaca sau face orice.

Jucaria asta e cea mai perfecta jucarie, chestia care va fi mai liana-like decat orice, care se va cara peste tot mai ceva ca Doi, pentru ca e mica si usuoara si… i love it and it’s mine all mine. Asa, acum i-l pot lasa pe Henric doar lui EL, ca tot fusese cadoul de ziua lui dar eu ca o nesimtita abuzam frecvent de el.

Deci stimati cetateni, nu il poate chema Schumacher sau deviate din Schumacher pentru ca ar suna cel putin cretin o fraza de genul “ma bag in pat cu Schumi sa ma joc putin cu el” sau “il iau pe Schumi in rucsac si ne vedem acolo”. Dar necesita nume si eu sunt inca happy happy joy joy sa pot gandi unul inteligent. Deci dati-va cu parerea.





Oh, come on!!!

25 05 2010
Azi mi-am adus aminte de pacienta lui George (parca … aici apelez la oamenii care se uita la Grey’s). Aia care isi rupea cate ceva de fiecare data cand stranuta macar si zicea intruna “oh, come on!!!”

Acum fix o saptamana a cazut langa mine, la milimetru, un tub de neon. Daca imi cadea in cap, nu se intampla nimic. Cazand pe ciment, a scos un zgomot infernal de a speriat pe toata lumea si s-a facut o sumedenie de bucatele de tub de neon. Nu stiu prin ce prezenta de spirit inexistenta la mine de obicei am inchis ochii si m-am intors in partea cealalta.

Sambata, m-am imprastiat cu Hondita si sunt intreaga. Pana si gaura din deget a incetat sa mai fie gaura si in vreo 2 zile nu o sa mai fie deloc.

Azi am incercat sa iau o cutie. De la mijlocul unui morman de alte cutii. Logic (acum) cutiile de peste cutia de care aveam eu nevoie au cazut. La 2 cm de mine, dar iar am reusit sa provoc atacuri de inima tuturor.

Deci… come on!!!! Ce urmeaza? Sa vrea sa ma calce o masina si sa ii sar sprintena precum o caprioara pe capota, descoperindu-mi astfel puterile supranaturale???





System error

23 05 2010
Pe principiul “nu tot ce puteai face la 19-20-21 de ani mai poti face la 25” incepem dezvaluirile pe care am avut grija sa i le povestesc doamnei mame la telefon inainte, sa nu sufere de ceva atacuri luni dimineata la cafea.

Joi dupa-masa ma intreaba cel mai sef dintre sefi daca cel mai EL dintre ei nu are chef sa dea o tura pana aici, in Franta. O aruncatura de bat. Fara sa intreb ELul, spun un DA din ala hotarat, ca mi-era dor de un road tripping cu usi si acoperis. Deci purcedem spre Franta. Cu 150 km/h constanti sa nu pierdem trenul. Evident, am pierdut trenul si a trebuit sa il luam pe urmatorul. Evident, asta a dus la pierderea trenului din Franta. Si in loc sa ajungem ca oamenii normali la 1 jumate acasa, am ajuns la 5 jumate, cand ELul meu trebuia sa se trezeasca sa plece la lucru.

Deci, ziua de 48 de ore fara pauza merge la 19-20-21 de ani. La 25 se lasa cu crize de fiere, dureri de cap si imposibilitatea de a sta in picioare. De retinut.

Sambata, dupa un somn frate cu hibernarea de vreo 18 ore, am zis sa zacem ca mustele la soare, in gradina. Si lui EL ii vine ideea sa ma invete sa ma dau pe motor. Acum vreo 3 sau 4 ani (deci pe la 21 – 22) invatatem sa ma dau pe un KTM simpatic, reusisem sa nu cad, deci totul ok. Ce nu am luat eu in calcul a fost ca intre timp m-am ramolit, ca Hondita din dotare e muuuult mai grea decat KTM-ul si ca eu ma speri mult mai usor la 25 de ani decat ma speriam la 21. Concluzia a fost ca am reusit sa merg 3 metri (cred) si am imprastiat tot. Hondita, pe mine, pe EL. EL a scapat cu o julitura la picior pe care a descoperit-o la dus. Eu m-am ales cu varii julituri si un deget de la mana belit putin mai tare (dar radiografiile – pentru ca evident am fost luata si dusa la spital, ocazie cu care am constatat ca Northwick-ul ori are personal putin, ori eu am memorie vizuala buna … si iar am stat 3 ore degeaba pe acolo, ca in afara de raze tot ce mi-au facut aia putea sa imi faca si EL acasa). Hondita, on the other hand, a suferit atatea damageuri incat EL a desfacut-o in toate partile componente.

Deci, 19-20-21 de ani e una, 25 e alta. Greutatea unui motor conteaza. Dar trebuia sa se intample si asta. De apreciat ca s-a intamplat in spatele casei, nu pe drumuri publice. Pentru ca nu o sa mai cad cu el.

Si da, asta inseamna ca o sa ma mai urc pe hondita. Imediat ce mi se lipeste pielea la loc.🙂





My name is Contra. Gica Contra

18 05 2010
Acest post este un raspuns pentru comentariile lui Erpi de la Ghidul proaspatului aterizat in GB(4)

Draga Erpi,

Filmele imi plac, pentru ca nu sunt chiar atat de nenormala. Chiar si cele americane, bazate pe aceeasi idee si care stii cum se termina de la prima secventa. Pe de alta parte, cultura americana in frunte cu visul lor mi se pare de cacat. Iar americanii ca natie mi se par insuportabili. Deci ai dat pe langa afirmand ca traiesc doar in casa si in cultura americana.

Nu mi-am bazat postul pe un serial simpatic cu doctori. Mi l-am bazat pe o experienta personala comparata cu multe alte experiente la fel de personale. Pentru ca in 25 de ani am reusit sa vad nenumarate urgente neaose de mai multe ori decat mi-as fi dorit. Da, pe vremea aia nu aveai dreptul la 1 consultatie pe luna si atat. Dar nici eu nu am comparat experienta mea la urgenta londoneza cu ce se intampla acum peste 6 tari si-o mare. Am comparat-o cu aia de acum 1 an si ceva cand am fost ultima data la o urgenta hunedoreana si am plecat de acolo mult mai repede si mult mai vindecata decat am plecat de aici.

Deci ba da, pot sa imi dau cu parerea.

Legat de restul chestiilor, cu unde stau si ce istorie stiu… crede-ma ca suficienta. Recunosc ca eu NU STIU multe lucruri. Dar STIU foarte bine ce mi s-a intamplat MIE la un anumit moment dat. Iar eu exact despre asta scriu aici, nu fac analize socio – economico – politice.

Si pot sa fiu dureros de obiectiva, apropo, la fel de bine cum pot fi nesimtit de subiectiva. Pentru ca eu nu am asteptat 2 ani sa plec, nu am stiut nici macar cum sa ajung de la aeroport la tren. Nu am stiut nimic. Decat ca vreau sa plec. Si avand in vedere ca dupa nici 1 an sunt tot aici cu planuri de viitor, inseamna ca chiar STIU ceva. Sa tac dracului din gura cand nu e treaba mea ce se vorbeste, macar. Sau nu pricep exact despre ce e vorba. Sa ma trezesc spunand ceva doar sa imi arat muschii materiei cenusii. Puff. (asta era un apropo mai mult sau mai putin subtil)

Iti urez bafta cu plecatul in UK peste 2 ani cu salar de inceput ca imigrant roman cat 5 salarii si un pic minime pe economie ale britanicilor. Asta ca sa nu ma apuc sa iti povestesc despre cum romanii or sa isi cam piarda si ce drepturi au aici… n-as vrea sa spui ca traiesc in ceva film american si ca ma dau desteapta.

Kindest regards,

Gica Contra.








Follow

Get every new post delivered to your Inbox.