Sunt plictisitor de normala

25 03 2009
Pe bune, chiar sunt. Periodic am cate o obsesie muzicala pe care creierul meu o asociaza unei anumite zile, unei anumite stari, unei anumite… ma rog. Pentru moment stresez vecinii (inexistenti, aproape, dar ma rog) cu Greenday, Church On Sunday pentru ca acum ceva ani asta canta obsesiv in player. Si era un inceput simpatic de toamna, si erau si niste bascheti geniali si imblaniti (pe care i-am aruncat ieri, cu durere in suflet). Si azi, venind eu de la scoala (da, ma duc la scoala… licenta ma-sii) era soare si un inceput simpatic de toamna. Da, de toamna. Vantul criminal care mi-a inghetat urechile si nasul si ideile numai de a toamna semana. Asa ca de aici si obsesia muzicala care, daca nu se va intampla ceva notabil in urmatoarele zile, va tine.

Punctul 2. Pe vremea cand pasiunea vietii mele erau hanoracele si baschetii si bluzele denumite de mama generic shloampete, tata ma ameninta ca va veni o vreme cand o sa vreau chestii fitoase (a se citi haine office, dar la mine se numesc fitoase). De fiecare data cand se purta conversatia, rezultatul era acelasi. Eu ma gandeam ca el e nebun (no comment aici, dar nu din cauza acelor replici) si ca NICIODATA subsemnata nu va purta chestii care sa arate – in opinia parinteasca – a haine normale. And here I am, today, cu mult timp on my hands, bantuind magazinele. Alea unde se vand numai chestii fitoase 🙂 Si admirand chestii. Si dorindu-si chestii. Unde mai pui ca abia astept sa se incalzeasca sa imi pot purta rochita cea neagra (care sta de cel putin 2 ani in dulap, neatinsa, din varii motive… cred ca si eticheta o mai are).

Punctul 3. Genetic, eu am fost programata ca o persoana dezordonata. Extrem de logica in dezordinea ei, insa. Adica, spre exemplu, in liceu. TOATE caietele / cartile / ustensilele scolare erau puse intr-un dezordonat castel pe birou. Pentru ca eu invatam / scriam pe / in pat (lucru valabil si in zilele noastre). In schimb stiam EXACT care caiet / carte in ce parte a maldarului este. Problema aparea in momentul in care instantele parintesti isi impuneau punctul de vedere si maldarul devenea inexistent si toate chestiile scolaresti isi (re)luau locul de drept pe raft. Atunci aparea tragedia. Tragedia tragediilor, in 7 acte. Nu mai gaseam NIMIC. Dar absolut NIMIC. Drept pentru care se luau toate si se tranteau la loc. Si Liana era fericita. Instantele parintesti, nu. Si o luam de la capat. Au trecut tzashti ani de atunci. Si acum sunt dezordonata (ca doar am fost programata genetic asa, ce mama naibii) DAR mi se intampla foarte des sa imi ies din pepeni din cauza de dezordine. Si sa ma apuc de la mine putere sa pun fiecare chestie la locul ei. Instantele parintesti sunt fericite. Eu nu gasesc nimic – evident – in continuare, dupa ce am facut ordine.

Pasul 4. Daca TREBUIE sa fac ceva, imi sta in gat. Rau. Si aman cat pot momentul, pe principiul “Ce trebuie sa faci azi, lasa pe maine, ca poate nu mai e nevoie”. Asa am ramas cu licenta in momentul asta in stadiul in care este. Asa sunt in continuare jobless. Asa… multe. In schimb, daca VREAU sa fac ceva, fac ca trenul daca Universul are ceva impotriva. Plus ca fac cu drag. Asa si cu rentacoderul meu. Cat a fost NUMAI al meu, lucram cu o lehamite uriasa. Acum, ca imi impart proiectul cu alti muritori, ma oftic ca naiba cand vad ca nu mai am nimic de facut cand ma apuca pe mine cheful.

Si ar mai fi. But that’s it for now, am sate de cucerit 😀

Advertisements

Actions

Information

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s




%d bloggers like this: