Omul cu Albastru

5 10 2009
Acum 2 ani am cunoscut un om. Un om care a facut revolutie in viata mea. Fara sa vrea si fara sa isi dea seama si fara sa faca nimic special.

Ma asculta. Ma lasa sa aberez ore si tigari si monitoare intregi. Pe care – am fost surprinsa sa aflu – le si citea. Omul in cauza (care va ramane nenumit din varii cauze) mi-a spus la randul lui multe. Din care eu am ales doar ce mi-a convenit sa aud. Ce nu mi-a convenit a ramas undeva la capatul creierului, racaind din cand in cand. Pana cand racaiala a devenit fapt. Si faptul fapte. Si faptele fericire. Si Anglia, printre altele. Deci se poate afirma ca acest om a fost un factor oarecum decisiv. Nu pentru ca mi-ar fi spus ceva. Pentru simplu fapt ca m-a ascultat, ca a spus ce stiam si eu dar de mine nu vroiam sa ascult. Ca a aparut intr-un moment oarecum bun, oarecum prost, oarecum pozitionat ciudat in timp.

Printre multele lucruri bune pe care le-a facut… acum sunt in stare sa imi desfac calculatorul in absolut toate partile componente (doar ca intre timp l-am luat pe Doi) si sa il pun la loc fara sa imi ramana suruburi. Si m-a invatat sa cad atunci cand trebuie si asa cum trebuie ca sa nu cad mai rau 3 metri mai incolo. Asta, cu motorul cel portocaliu si simpatic, dar in 2 ani am invatat sa aplic teoria caderii si la alte chestii mai filozofice.

Vineri am aflat ca omul asta a simtit nevoia sa se bata cu un zmeu. De fabricatie franceza, pe numele lui Renault. Zmeul de fabricatie franceza a castigat, omul a ajuns in spital mai mult pe taramul celalalt decat in gradina cu merele de aur, motorul de imprumut… nu stiu ce s-a intamplat cu motorul de imprumut.

Culmea nesimtirii din mine apare abia acum. Mi-e drag rau omul si imi pare rau de ce a patit. Probabil ca de fiecare data cand beam cafea si imi mai povestea vreo aventura pe 2 roti ii spuneam ca el pe motor o sa moara. Dar nici macar eu nu pot sa am gura chiar atat de pocita.

Revenind la culmea nesimtirii din mine… accidentul lui tampit si din vina lui si din greseala de om care acum ia ghidonul in mana m-a facut sa ma gandesc la cate tampenii am facut eu de-a lungul timpului. Cum ziceam odata demult, pe vremea cand ii scriam Iepurasului scrisori pe forumul unei vami prea vechi, tampenii care, la momentul respectiv m-au facut fericita. Dar cu tampeniile care eu le-am facut doar de dragul de a le face sau pur si simplu din prostie ce facem?

Pe urma mi-am dat seama de ceva. Daca ratam vreo tampenie sau vreo fapta buna de-a lungul timpului nu eram acum, aici. Cu povestile pe care le am si pe care le construiesc. Iar mie acum, aici, mi-e atat de bine incat ridic toate tampeniile mele la rang de fapte bune.

Omul cu Albastru e responsabil de toata inlantuirea tampita de ganduri din capul meu din ultimele zile. Pentru ca are acest obicei tampit de a face cate ceva care sa ma puna pe ganduri. Intr-adevar, pana acum nu a simtit nevoia sa se faca puzzle pe asfalt.

Sunt tare curioasa tampenia asta a lui ca ce fapta buna o sa conteze. Atunci cand o sa conteze. Pe “daca” l-am renegat de mult.

Sa te faci bine, Omule cu Albastru!

Advertisements

Actions

Information

2 responses

6 10 2009
defythewind

Multa sanatate Omului cu Albastru. Si “tampenii” care sa coste ceva mai putin ii doresc. 😛

7 10 2009
darkclauds

Il inteleg perfect pe Omul in Albastru si ii doresc multa sanatate si mai mult noroc, pe doua sau patru roti.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s




%d bloggers like this: