Elevul Dima… dintr-a 7-a

17 06 2009
Drumes am inceput sa citesc in gimnaziu. “Invitatia la vals” a fost deschizatoarea de drumuri. Si m-a facut sa plang. Rau de tot. Am citit-o de vreo 10 ori si de fiecare data a avut acelasi efect. Exista asemenea carti. Si filme. Sunt o plangacioasa, ce sa fac?

Buuun… pe urma l-am descoperit pe nenea Dima in biblioteca unor prieteni de familie dintr-un oras din sud la care ne opream tot timpul cand mergeam la mare. Era un soi de ritual anual. Si cum eu nu aveam nici o treaba nici cu oamenii maturi, nici cu plodul din dotare (care era de varsta lui sisu mic) citeam. Orice apucam si era la indemana. Intr-un an (cred ca ultimul de mers la mare) s-a infatisat acest Dima. Intre niste coperti galbene, galbene, galbene. Mi-a luat 2 nopti sa o termin. Pentru ca mi-a placut.

Si pentru ca mi-a placut, am inceput sa cercetez cine o are. Am gasit-o la mama lui fostul tata in biblioteca. Editie din 30 si ceva toamna, cu semnatura lui strabunicul pe ea. La modul serios, cu semnatura lui strabunicul. Fiind ea de pe vremea aia, era un soi de puzzle. Din care – din pacate – lipseau piese.

Azi… nenea Dima a poposit in format nou nout, cu ziarul atasat, la mine in biblioteca. Ma rog, cred ca ziarul a ramas pe masa. Ce m-a socat este ca e scrisa… normal. Adica sa ne intelegem. In mintea mea, elevul Dima vorbeste precum in anii ’30. Si la o prima vedere, unele pasaje sunt putin modificate. Ca sa nu mai zic ca a fost impartita altfel fata de ce stiam eu. De ce? De ce? De ce?

Serios, cu toate reglementarile lingvistice in vigoare (pe care ma incapatanez sa le incalc… in viata mea nu o sa scriu “intro” sau alte asemenea doar pentru ca unii au stabilit ca lumea nu e in stare sa tina minte unde se pune o cratima), daca as fi editura as incerca sa public o carte EXACT cum a fost ea scrisa la vremea ei. Pentru ca are alt farmec.

O sa o iau cu mine in Anglia… impreuna cu toate celelalte carti care sunt verzi si miros a nou si la care imi pace sa ma uit cum arata in biblioteca (dar nu, interesul meu nu se opreste aici). Dar parca tot mai draga mi-e aia bucati, din care lipsesc pagini. Asta noua e … ca o cunostinta pe care nu ai mai vazut-o de mult si intre timp s-a schimbat radical… Oricat de mult te incapatanezi sa vezi ce stii tu de fapt in ea, schimbarile te socheaza prea tare sa poti trece de ele.

Sunt eu nebuna sau or mai fi patit si altii asta?

Advertisements




Ca de dimineata

24 05 2009
Acum vreo 5 ani am citit “Crima si pedeapsa”. Si dupa 2 nopti de stat cu sufletul la gura asteptand sa se sinucida al meu Roskolnikov mi-a venit sa arunc cartea pe geam. Pentru ca evident nu s-a sinucis si evident pe mine m-a enervat ca nu s-a terminat cartea cum mi se parea mie normal. Adica ma plimba idiotul naibii prin 600 de pagini de introspectii si mustrari de constiinta si … nimic. Cah! Asa ca am zis ca divortez de Dosto. Doar ca a urmat “Idiotul”. “Jucatorul” nu l-am putut citi, desi am incercat de cateva ori.

Acum 3 saptamani am fost cu EL la Cincis. Unde am descoperit cea mai cea biblioteca ever. Care mai e si personala. Si evident am descoperit inca ceva de Dostoievski. “Adolescentul”. La inceput mi-a placut. Pe urma, ca sa respecte relatia ciudata dintre mine si rus, a luat-o razna. Si eu trec iar prin dorinte de a o arunca pe geam. Si totusi insist. In fiecare seara. Ma pierd in personaje daca o las mai mult de o zi nebagata in seama. Pentru ca rusii sunt nebuni. Pe bune. Nu sunt in stare sa aiba nume normale. Ca sa ma pierd eu in ele. Sau sufar de ADD. Dar daca aveti rabdare si nu va pierdeti in personaje si va plac cartile scrise la persoana I, o recomand cu caldura.

Si dupa cele 100 de pagini pe care le mai am, iau pauza. De Dosto, nu de rusi. Trec la nenea Lev. Care mie imi aduce a Teodoreanu. Sau Teodoreanu a Lev, ca sa respectam cronologia lor, nu a mea.

Deci ajung din nou la concluzia ca eu am ceva cu mine. Dar mi s-a acrit de acolade si cuvinte urmate de . si alte cuvinte. Si de termeni tehnici. Asa ca rusi, frate. Pana o sa dezvolt alergie la ei. Pe urma trec la francezi 😀