02.08.2010

2 08 2010

Ne cunoastem de vreo … 25 de ani si ceva. M-a dat in caracatita de la mare cand inca nu spuneam nici OA. M-a plimbat nopti intregi pe o perna imensa pentru ca de mica imi placea viata de noapte 😀

M-a lasat sa dau cu capul de diverse praguri de sus si cand a considerat ca am suficiente cucuie pentru 10 vieti a incercat sa puna piciorul in pragul de jos (ca eu nu am ascultat, e altceva). M-a ascultat si m-a ignorat de-a lungul istoriei.

Vroiam sa scriu ceva frumos azi, de ziua ei, dar mi se invart atatea prin cap incat nu sunt in stare decat sa spun multumesc pentru toate cucuiele pe ca m-a lasat sa le capat, pentru toate lucrurile care m-a lasat sa le fac, pentru toate lucrurile pe care mi le-a refuzat. Pentru tot ce mi-a dat si mai ales pentru tot ce ar fi vrut sa imi dea. Pentru omul care sunt acum si pentru omul care voi fi. Pentru ca toate i le datorez. Pentru ca fara ea nu as fi fost eu, cea de acum. Iar mie imi place de mine, cea de acum.

La multi ani, Mama!

Advertisements




Forever young

20 01 2010
(Tastele lui Henric scartaie enervant)

Scrisesem acum vreo 2 zile un post cat istoria. Dar nu am realizat ca intre inceput si sfarsit netul meu moka a crapat. Asa ca toata istoria mea s-a dus pe apa internetului. De draci si de nervi m-am dus a doua zi si am investit intr-un net mobil un potential abonament la sala pe 3 saptamani (explic mai incolo, poate). Deci acum sunt fericita cu netul meu mobil si putin roz, ca sa o parafrazez pe mama.

So… avand in vedere ca m-am miorlait destul de simpatic sa impresionez, dupa 4 zile de NU, mi-am primit doza de Cola. Pe care mi-o savurez aproape rece (nu am mai avut rabdare si de asta) si imi storc creierii sa povestesc ceva. Problema e ca nu stiu cum ar trebui sa arate acel ceva.

Credeam ca viata in Londra o sa fie putin mai palpitanta. Probabil viata in Londra este dar a mea se desfasoara dupa acelasi tipar. Si pe mine cand ma apuca plictiseala ma apuca si dorul de duca. O sa o iau incet, spre Romania. Nu pentru mult timp, dar probabil suficient sa imi aduc aminte de ce am lasat-o acolo unde e. Ce a fi pe urma m-oi gandi in iulie.

Pe 1 ianuarie am fost la mare. Si, pe langa marea calda si sarata (gustata pe un vant sadic si mult prea frate cu ala rusesc), mi-a placut la nebunie oraselul. Si am inceput sa ma gandesc ca ar fi genial sa stam cate 1 an in alt loc. Si dupa 10-12 ani sa ne uitam la poze si sa ne aducem aminte care loc ne-a placut cel mai mult. Si sa ne mutam acolo.

Recunosc cinstit ca imi place Londra. Ma rog, oricarui om intreg la minte i-ar place. Recunosc ca as fi muuult mai fericita daca nu ar fi o calamitate nationala zapada de 1 cm sau daca ar fi mai putini indieni pe metru patrat. Recunosc si mai cinstit ca mi-ar place sa lucrez undeva unde as ajunge dupa 1 ora in metrou (la faza asta mi-e dor de zilele interminabile din casa lui Fraser). Si mi-ar mai place si o casuta cu etaj. Ma rog, etajul il am, separat de parterul locuit de … indieni. Si mai recunosc ca mi-ar mai place sa ies la o bere si sa pot sa fumez fara sa trebuiasca sa imi iau geaca si sa fac turturi afara. Dar nah… can’t have it all.

Pe la 22 sau 23 de ani ma apucasera crizele exitentiale. Ca I am a failure si ca nu am facut nimic cu viata mea si ca it’s almost over si bla bla bla. Cred ca atunci au inceput si s-au repetat periodic. Doar ca acum, cand il aud pe EL (devenit in limbaj uzual Boyfriend din cauza ca are un nume imposibil de pronuntat in engleza) cu aceleasi crize pe care eu le aveam cand aveam mai multi ani decat are el acum (chiar si eu m-am pierdut in exprimarea mea poetica) imi vine sa rad. Life is just starting. And we’ll be forever young.

Undeva pe drum ideea inteligenta a postului s-a pierdut. Promit sa o regasesc intr-un post viitor.

Iar Henric este HP-ul cel simpatic pe care imi omor eu nervii cand EL nu e acasa cu Age Of Empires. Astazi cu blogul, ca mi-a fost lene sa ii dau drumul la al meu. La care nu ii scartaie tastele, in schimb ii merge spaceul dupa bunul lui plac din cauza unei interactiuni intime cu un pistol cu aer.

V-am facut cu mana 😉





Post pe capitole

24 12 2009
Introducere:

Am descoperit motivul secundar pentru care dorul de mare e ignorat. Motivul nu este ca mi-am mutat vastele castele pe o insula. Doar ca al meu creier proceseaza mai bine cu un pahar de cola langa si o tigara. Prima conditie e indeplinita mai tot timpul. A doua… uhm, sa va zic ca ma chinui de aproape 3 zile sa termin un pachet de tigari? Da, deci eu sunt precum tipul din Heroes care picta viitorul doar daca era drogat… creierul meu are accese scriitoricesti doar cand e (a)fumat. Nah, hai sa vedem ce iese fara.

Capitolul 1 – Goana dupa rochita

Am participat la evenimentul care va fi descris mai pe larg in capitolul 2, un bar mitzvah in toata regula, tinut intr-un local localizat (ok, profa de romana mi-ar da in cap, voi ma iertati, ca v-a fost dor de mine) intr-un cod cu o singura litera la inceput (prin definitie, in Londra doar zonele fitoase incep cu S1, N1 etc etc etc… eu stau in HA3 cifra-litera-litera). Deci, cu toata nebunia din mine, nu puteam sa imi scot baschetii la plimbare. Plus ca era oricum prea frig. Evenimentul s-a desfasurat duminica, cu incepere de la 7 jumate seara. Distanta: 1 ora de mers cu 2 autobuze. Noi ne-am trezit la 12. Eu nu aveam rochita. Sau cizme. Sau ciorapi. In afara de ciorapi, care stiam exact ca trebuie sa fie rosii, nu aveam nici o idee vaga despre cum ar trebui sa arate tinuta per ansamblu. Asa ca luat mandrul de mana, luat busul si luat magazinele la picior. Dupa ce m-a lasat pe mine sa imi caut, sa incerc sa ma hotarasc, ELul din dotare s-a saturat. Sa fiu sincera, si eu m-as fi saturat. Asa ca am intrat in primul magazin, a pus mana pe o rochita la care a vazut ca nu m-am uitat gretos, pe o pereche de cizme si m-a impins in cabina de proba. Cred ca ELul meu are ochi mai format in ceea ce ma priveste (kilele englezesti acumulate incluse) decat mine. Si rochita, si cizmele au fost geniale. Buuuun, 4 ore mai tarziu tinuta rezolvata, purcedem spre casa. Si de acolo spre…

Capitolul 2 – Marele eveniment

Evident, am ajuns la 8. Intoliti, parul intins cu placa cea roz (da, am placa si e roz… dar nu cautam calul de dar la dinti asa ca plecam de la premisa ca seful meu are impresia ca toate femininele sunt moarte dupa culoarea asta si il iertam), cerceii cei mari si rosii adusi de mos Nicolae, EL la jumatate de costum, totul perfect. Si ajungem. Si ramanem asa…putin socati. Eu de toata lumea pe care o cunosteam si care era nice, EL de cata lume era. Fite, viitoare fite, pretinse fite, pitipoance, viitoare pitipoanc, you name it. Bar mitzvah-ul in sine e un fel de nunta din .ro. Tot cu plicul se merge, se mananca, se danseaza, se pleaca acasa. A, ba, nu. Se mai asculta si imnul Marii Britanii si al Israelului. Si – pentru ca era a nu stiu cata zi de Hanukah – s-a mai cantat si o rugaciune. De remarcat fantana de ciocolata. Geniala.

La bar mitzvah-ul vietii a venit si Ali G. Ali G este unul din personajele interpretate de idiotul din Borat. Si e penibil. A vorbit cam vreo 45 de minute si s-a crezut interesant. Dupa parerea mea, a fost doar mega penibil. Noroc cu fantana de ciocolata 🙂

Am dansat pe tocurile mele de 3 cm si am avut incredibile sentimente de deja vu din cauza muzicii israeliene. Oare de unde? A, da! De la Atomic! Fucking romanians!

Capitolul 3 – Perceptia britanicilor despre “a masive snow storm”

Acum cam 1 saptamana, pe vremea cand britanicii dadeau in disperare cu clickurile pe amazon si pe ebay (spre disperarea mea si a chinezului retardat promovat intre timp la rangul de “chinese hero”), vine seful cel sef si anunta ca “there’s gonna be a massive snow storm! London will be closed! I don’t think we’ll be able to go home today!”. Pentru ca dupa seful cel sef a venit si polonezul fara motor cu aceeasi poveste suplimentata de detalii tragice de anul trecut, am inceput sa ma speri. Si sa ma astept la un El Nino, varianta .co.uk. Asa ca am deschis yahoo-ul si am inceput sa sap. Pe yahoo se anunta cu ton de inmormantare si moarte a lui Michael ca o sa ninga and “you should expect 5-10 cm of snow”. Am citit stirea de 3 ori, cautand cuvantul uragan. Nimic. Asa ca am inceput sa rad. Ca nebuna. Intre timp, sefa primeste 3 sms-uri de la cele 3 scoli la care merg plozii ca “scolile sunt inchise maine din cauza conditiilor meteo”. Eu continuam sa rad.

A nins, ce-i drept. Dar asa frumooooos! Ca in povesti si in copilarie. Nu tu furtuna, nu tu vant, nu tu nimic. Daca era cu 2 grade mai cald, ar fi fost o ploaie scarboasa si obisnuita.

Capitolul 4 – Cum poti bloca Londra in 3 pasi simpli

S-a topit zapada. A mai si plouat. Alaltaieri a nins iar. Cu zapada din aia grea si apoasa. Care, evident a inghetat. Peste tot. Trotuarele inca mai pot fi folosite cu succes pe post de patinoare, nu inteleg de ce noi ne incapatanam sa dam bani sambata pe a proper one 🙂 Dar soselele…fraaaate!!! Iti faceai freza linistit in ele. Adaugam la asta soferi “de duminica” (cum le zice EL la toti soferii londonezi) si obtinem un drum de 15 minute pe trafic intens facut in 1 ora. Cu Nirvana si rasete si mistouri… dar pun pariu ca daca eram in autobuz si nu in monstruletul alb nu mi-ar fi convenit deloc chestia.

Aaaaaanyways… apropo de soferii londonezi, EL are un dialog imaginar foarte la obiect.
– Draga, ce faci?
– Plec la servici.
– Dar, draga, mai ai 3 ore pana atunci.
– Da, dar ma duc sa fac coada pe sosea.

Capitolul 5 – Laptopul lui EL si indienii retardati

Coc de mult cadoul perfect pentrul ELul meu. Pentru ca la capitolul jucarii cu telecomanda, pusti cu bile si alte asemenea chestii care scot zgomote infernale nu prea mai am ce sa fac, am zis ca ii iau un laptop, casti si Call Of Duty 3 (sau al catelea o fi ultimul) sa impuste nemti pana se plictiseste. Gasisem laptopul perfect, dar intre mine si laptopul perfect statea intotdeauna EL. Asa ca ieri am prins ocazia si m-am dus sa il iau. Iau cutia de pe raft, ma duc la indian sa il platesc si sa imi dea laptopul in schimbul cutiei.

– Madam, nu il mai avem pe asta.
– Poftim??? Ok, ce aveti?
– Pai il avem pe astalalt.
– E mini sau e normal?
– E normal, madam!
(ma jur ca o sa il pleznesc pe urmatorul indian care imi zice asa)
– Ok, then, asta sa fie atunci.

Eram zen, topaiam numai gandidu-ma la ce fata o sa faca ELul meu. Il platesc si o inspiratie de moment ma paleste fix in frunte. Ia sa ma duc eu la raft sa vad ce naiba am luat. Si vad… MINI. Futu-ti natia ma-tii de indian! Imi pun zambetul ala de “mortii mamii tale” si ma intorc.

– Stiti, azi zis ca e normal. Si e mini. Imi puteti da banii inapoi va rog?
– A, stiti, madam, nu pot. Trebuie sa mergeti cu el in partea cealalta a ditamai futu-i magazinul la Serviciul cu Clientii.

Si ma duc. Si mai stau la o coada. Si cand ajung acolo dau – evident – tot peste o indianca (why, God, why???). Imi ia bonul, se stramba…

– Stiti, nu va pot face refund aici ca e suma prea mare. Trebuie sa mai traversati magazinul si pe lung pana la celalalt Serviciu cu Clientii.

Eu sunt o persoana calma in ultima vreme. Pe bune. Interactionez cu cel putin 10 tampiti nebuni pe zi care vor ca pamantul sa se invarta invers sa le convina lor si nu ma enervez. Cateodata chiar ma amuz. Dar asta mi-a pus capac. De mentionat este ca, pana ieri, nu m-am certat cu cineva in magazin in halul ala. Eh, la asta am urlat. Tare. Rau.

– Ok, dupa ce ca sunteti suficient de incapabili sa vindeti chestii pe care NU le aveti, dupa ce ca sunteti suficient de inapti sa nu aveti habar ce vindeti va mai si bateti joc de mine? Eu nu ma misc de aici. Si vreau sa vorbesc cu managerul de magazin.
– Stiti ca nu este.
– Ok, atunci dati-mi laptopul inapoi. Revin dimineata cand o sa fie. Doar ca intre timp o sa fac si reclamatie.

Indian, chinez, arab, turkmenistanez, nu conteaza. Ai zis “reclamatie” in Britania cea mare, faci ce vrea muschiul tau. In 3 minute am avut banii inapoi. Natia mamii lor de indieni! Ce naiba le-o fi trebuit britanicilor din imbecilitatea aia de tara, ma jur ca nu pricep!

EL o sa primeasca laptopul de ziua lui si o sa-l iau cu EL de manuta. Mos Craciun o sa ii aduca ceva pentru care eu o sa-l injur mult. Pe Mos. Dar nah…. cu mana si mouse-ul meu mi-am facut-o.

Capitolul 6 – I’m gonna miss you, 2009!

Nu garantez ca mai apuc, asa ca nah… Ne-am cumparat pom, globuri, luminite. O sa iasa un brad genial, primul din multii brazi britanici care vor urma. 🙂

Dar nu asta e ideea. Ideea e ca o sa imi fie dor de 2009. In cinstea caruia ridic un pahar de cola, ca a fost genial.

Ziceam anul trecut cam pe vremea asta ca daca 2009 o sa fie la fel de genial ca 2008, all is fine. Eh, 2009 s-a simtit putin jignit si a vrut sa imi demonstreze ca poate mai mult. Si a putut.

Am scapat de politehnica ma-sii si am ajuns in Londra. Ii spuneam lui EL acum ceva timp, cand ne gandeam cat noroc am putut avea, ca ar fi fost tragic ca si al 2-lea loc pe care mi l-am dorit cu disperare sa se poarte cu mine la fel de mizerabil ca primul. Dar prima data mi-am dorit un oras… acum o tara. In toata tara asta s-o fi gasit un loc si pentru armata mea de pitici, ce ma-sa!

Am avut noroc de ai mei sefi care – desi sunt evrei – sunt niste oameni geniali care – periodic – imi aduc aminte de ai mei. Nu stiu care ai mei exact sau in ce forma, dar am sentimentul ala ciudat de “acasa”. Am invatat sa dau cu pumnul in masa (la figurat) si sa tac cand e cazul. Si ceva imi spune ca la anul o sa va scriu de la MINE de acasa, unde nu o sa vina o grecoaica ciudata pe 3 in fiecare luna sa isi ia banii.

2010, I dare you sa il egalezi pe 2009 😉 Pentru ca la mine, 2009 a fost anul in care Mos Craciun a venit in fiecare zi 🙂

liana_is_home_and_happy

Ceea ce va doresc si voua 😉





Acesta este un anunt umanitar

10 10 2009
Habar nu am cum ar trebui sa sune un anunt umanitar. Pentru ca din fericire in 25 de ani (aprox) nu a trebuit sa concep asa ceva. Si sper sa nici nu mai trebuiasca.

Nu, nu o sa va povestesc ceva induiosator pana la lacrimi despre vreun copil blestemat de soarta cu ceva boala pe care nu multi o pot pronunta.

Va rog doar daca sunteti din Deva / Hunedoara (sau imprejurimi) sa imi lasati un comment si o sa va trimit un mail.

Multumiri.





Castele de nisip

22 06 2009
Vineri seara am zis sa mergem in Simeria la un suc. Asa ca am adunat inca 3 doritori de suc / bere in opelul cel albastru si (azi, atunci nu) curat si am decolat spre metropola simeria. Cu gandul criminal de a ne desfasura in “groapa”… doar ca pe groapa scria mare RENOVARE. Nah, si acum? Pentru ca cei 3 din spate se uitau unul la altul ridicand din umeri si EL la mine asteptand … ceva. OK, am venit in simeria sa bem o bere. Nu plecam de aici altfel. Asa am ajuns in XL unde nu mai calcasem din vremuri memorabile. Si care s-a renovat din susnumitele vremuri memorabile.

Asa am dat peste Maria si Calu. Pe care eu ii stiam din vedere, EL din mai multe. Vederi. Seri. Beri. Ergo am primit invitatie la iarba verde. Unde am si mers sambata, pentru ca ma chinui sa vad soarele de pe iarba de 1 an si ceva. Si l-am vazut, si eu si EL, pana la limita suportabilitatii si imposibilitatii de a dormi altfel decat in varful degetelor. Si am facut castele de nisip si m-am balacit in apa curgatoare care acolo unde aveam noi sediul paturacios nu parea curgatoare.

Si sambata seara, cand abia coborasem din masina, ma suna a blast from the past. Un om pe care nu concepeam sa nu il vad inainte sa ma fac englezoaica. Doar ca interactiunea cu acest om, timp de 3 ore luuuungi si care alta data nu se simteau nici daca erau 10, m-a facut sa cred ca mai bine ma faceam englezoaica fara sa il vad. Pentru ca oamenii se schimba, se ingrasa, se fac naspa si se plafoneaza. Iar eu nu mai suport sa vad oameni beti. Nu stiu de ce, dar mi se ridica tot parul pe mine si … nu-i suport. Punct.

Duminica… a fost Mihai cu vesti care au generat ridicaturi de sprancene si dureri de cap. Care tin pana acum.

Si gata… ma doare capul, mor de cald, nu am chef de nimic.





Atentie, se-nchid usile :)

13 05 2009
“Urmeaza statia Crangasi cu peronul pe partea stanga”
Dar pana la momentul ala mai e. Iar Crangasiul nu e personaj principal in povestea noastra, doar a facut conexiuni si a generat mesaje la 8 dimineata. Dar sa revenim.

Sambata seara am plecat spre Bucuresti. Cu toate gandurile in cea mai mare dezordine, cu sentimentul ca ceva nu fac bine in toata treaba asta. Sau nu ca nu fac eu, ca nu este pur si simplu. Asta dupa tot entuziasmul meu de la THAT phone call pana la plecarea trenului. M-am lamurit pe urma de unde venea tot sentimentul tampit. L-am acceptat pentru ca, in toata idiotenia lui, era de fapt frumos. In fine.

Eu nu pot sa dorm noaptea. Este ceva testat, verificat, pus in practica aproape in fiecare zi, cu sau fara voia mea. Doar ca in ACEA noapte imi doream sa dorm. Mult. Pana la Bucuresti mult. Doar ca… la Petrosani s-a urcat in compartimentul nostru un cetatean. Care cetatean avea ce eu nu aveam. Casti in urechi si somn mult in el. Nu m-ar fi deranjat nici unul din aceste aspecte daca castile lui, in linistea acceleratului si volumul maxim, nu m-ar fi pus la curent cu manelele, house-ul si ceva lalaituri romanesti din preferintele omului. Si sa nu uitam ca erau casti si el statea pe scaunul 3, iar eu pe scaunul 1. Danutul a adormit aproape instantaneu dupa Petrosani, asa ca m-a lasat singura cu fanteziile mele bolnave in care il aruncam pe cetateanul ala din tren, il strangeam de gat cu cablul de la casti si alte asemenea. In fine, am adormit undeva dupa Tg. Jiu. Dar la Filiasi m-a trezit o pasare. Da, o pasare care la tzashti noaptea simtea nevoia sa se afirme. Langa geamul meu. Si a stat mult trenul in Filiasi. Toate bune. Am mai ciupit ceva somn, pana la Caracal. Unde s-au urcat 2 madame. Care in secunda 2 in care au intrat zgomotos in compartiment au inceput sa se lamenteze ca ele nu pot merge cu spatele. Ca le apuca ametelile si greturile si… Eu tind sa cred ca le apucau de la sclipiciul in care le erau inecate hainele dar, fata buna cum m-a facut mama, am cedat locul meu. Care mergea cu fata. Inutil de spus ca somnul meu a ramas undeva in Oltenia. Dupa ce madamele au fost satisfacute ca merg cu fata, au luat a midnight snack. Compusa din chipsuri urat mirositoare si ambalate in pungi fosnitoare. Ca sa tac, am scos frumos telefonul cel rosu si m-am apucat sa ma revolt in scris lui EL, aflat ca deobicei mult prea departe sa il pot lua la o tigara in baie sa ma vait verbal. Doar ca revolta mea s-a lungit si intre timp madamele si-au terminat chestiile urat mirositoare si fosneitoare. Aici s-a intamplat o chestie care pe mine m-a lasat cu gura cascata si a generat razbunare. A mea, impotriva oltenilor si a tot ce ma enerva in momentul ala. Madama cea mai revoltata, careia ii cedasem locul meu de la geam zice:

– Donsoara, nu vrei sa nu te mai joci cu telefonul ala? Ca as vrea sa dorm si ma deranjeaza lumina.

Eu… am tacut. M-am uitat la ea cam 2 secunde, de parca zicea ceva banal in estoniana (doar ca eu nu stiam atunci clipul… dar pun pariu ca s-a potrivit privirea), am dat send la mesaj si… am intrat pe net. Am citit bloguri, am socializat pe mess… am omorat credit degeaba numai sa o calc pe aia pe nervi. Ha!

Si uite asa se strica traditii. Pentru ca la Spring Time nu exista terasa in Gara de Nord, am dat frappeul clasic pe un breakfast la McDonald’s. Pentru ca stiu eu de acum ceva vreme ca acea cafea te trezeste si din morti. I was soooo right. Ce n-am luat in calcul a fost ca la Mc you get one pee per bon, asa ca eu a trebuit sa interactionez cu tanti cea grasa, cu coc imens si machiaj care ar fi facut zugraveala sa se simta prost de la toaleta publica. NU mergeti in toalete publice in gara! NU faceti asa ceva.

Buuuun. Cautasem acasa Brack Cafe-ul pe gugal. Care gugal most of the time e util si gata sa te scoata din orice incurcatura. Asa am crezut si de data asta. Pana cand m-am lamurit eu ca pe B-dul Unirii nr. 1 (adresa indicata de my best friend gugal) este o alta cafenea decat aia pe care o cautam noi. Asa ca ne-am asezat pe o banca in parc, in asteptarea Ambasadoarei (si viitorului domn Ambasador) si a unei idei geniale de localizat cafeneaua vietii pana la 12. Era cam 9. Sau inainte de 9. Pe mine deja ma apucasera dracii, piticii, dorintele de bagat picioarele si intors acasa. Le-am manifestat doar mai tarziu si pe post de smiorcaieli la misto. Acelasi gugal, mai prietenos pe telefon decat pe laptopul abandonat acasa (mi-am injurat asemenea prostie si am jurat ca nu il mai las singur niciodata…) ne-a lamurit ca Black-ul vietii isi ducea existenta in Unirea Shopping Center. Note to self: Keep walking, trenul e la 6. Keep walking!

Ne-am intalnit, dupa cum spuneam, cu Ambasadoarea. Oricum i-ar fi numele in buletin (inca… si da, i-l stiu) tot Ambasadoarea ramane. 🙂 Nu ma apuc sa intru in detalii 🙂 O sa ii mangai egoul cu alta ocazie 😉

Si am ajuns in Unirea Shopping Center… care nu are hartie igienica la baie. Amanunt important, pentru ca rucsacul in care stau servetelele este o zona crepusculara.

Si de aici incepe… Tal este un cetatean care corespunde globalizarii. La originie este israelian, este nascut in Rusia, a stat 3 ani in Australia, momentan lucreaza pentru o companie israeliana care activeaza in Marea Britanie si face medicina in Romania. Deci simplu. Mult mai simplu decat informatia “he’s my boyfriend’s brother and my sister’s boyfriend” pe care el nu a fost in stare sa o proceseze. Dar il iertam 🙂 Concluzia a fost ca se respecta AMR-ul stabilit ultima data cand a fost EL acasa. Si ca plecam, ca plecam, ca plecam, ca Dani e entuziasmat si pe mine m-a apucat groaza, ca el e entuziasmat si eu sceptica… si ca plecam.

La cafeaua bauta cu familia Ambasadoare am avut revelatia ca am un frate pierdut prin Bucuresti. Asa ca dupa toata intalnirea cu Tal si cu our future, am recuperat fratele si am fost la o halba de limonada / bere. Si sa ne plimbam prin Romana, ca asa a vrut Dani. Care a ramas la fel de dezamagit ca si mine de Piata Romana, fie ea si nr. 9.

Aventura Bucuresti s-a terminat cu un tren open space, in care am amortit incercand sa dorm si care a mai si ajuns cu 2:15 ore intarziere pentru ca (din nou oltenii, mama lor) inainte de Craiova trenul a intrat in coliziune directa si frontala cu un cal. Mi-e mila de cal, inca nu mi-e clar de ce trenul a stat si a stat si a stat si pe urma s-a intors in nu stiu ce statie sa schimbe locomotiva… ideea e ca in final am ajuns. Si am dormit ca inecata… exact ce am de gand sa fac si acum 🙂





I am, but they think I can

4 05 2009
E oficial ca NU sunt dependenta de Cola. De cateva zile traiesc cu cartofi copti si carne fiarta pentru ca madam doctorita mi-a explicat ca stomacul meu dezvolta ulcer. Iar mie nu mi-a placut perspectiva, mai ales ca deja am inceput sa numar(am) zilele pana cand o sa ne punem fundurile in autocar / avion / ceva mijloc de transport cu destinatia Never Land de unde sa ne mai intoarcem de Craciunul din 2010. POATE. Pana atunci, va asteptam la un gratar 🙂 Deci sunt copil aproape ascultator, pap chestii fara gust, nu beau Cola si nu am intrat inca in trepidatii din cauza asta. Desi cred ca o sa intru in curand, daca mai beau multa apa plata. FARA lamaie.

Prietenul meu crede ca eu pot sa conduc. Chiar crede ca am asemenea talente ascunse si ca intr-o buna zi o sa iesim in oras cu masina, eu o sa beau apa (plata), EL o sa bea o bere si pe urma o sa imi dea cheile sa parchez (fara sa lovesc) masina in garaj. Drept pentru care a demarat campania “fa-ti scoala, ia-ti carnetul”. Ce a uitat el probabil este episodul de acum 1 an si ceva, de pe vremea cand nu era prietenul meu, cand a mai avut o tentativa de a ma invata macar sa pornesc masina. Doar ca pe vremea aia, masina era de firma, nu proprietatea mamei. Si pe langa mine nu mai erau inca 2000 de alte masini potential periculoase. Rezultatul a fost ajungerea (inca o data) la concluzia ca eu nu trebuie sa fac scoala de soferi, trebuie sa trec direct la cea de raliuri. Pentru ca ma pricep sa demarez mai ceva ca Schumacher. Doar ca nu stiu sa o pornesc normal, sa pun frana, sa iau USOR piciorul de pe ambreiajul proaspat reparat. Deci NU. Pana la urma, singura sansa sa iesim in oras cu masina si sa bea EL bere e sa se mute si sisu in Never Land cu noi… sau sa isi ia Dani carnetul de sofer. Pentru ca eu… aparently I suck. Adica sunt oameni care au asta in sange, oameni ca nu au asta in sange si eu. Iar eu sunt un copilot perfect. Dar copilot si atat.

Da, am 24 de ani si am doar un scop vag in viata. Dar e al MEU, facut in functie de piticii MEI si atat. Si nu stiu daca asta e cel mai tragic lucru care se poate intampla. Da, sunt oameni cu mai putini ani in dotare care au casa si planuri pe hartie pentru urmatorii tzashti ani. Bafta lor, eu nu. Pentru ca, de exemplu, acum 1 an cea mai mare problema a mea era concertul Luna Amara. Anul asta e Never Land. Imi iau libertatea de a lasa loc de schimbari. Majore. Si chiar nu ma intereseaza cine si de ce are o problema cu asta.

Si gata 🙂