The one with London

19 11 2010

Ma ustura talpile, ma dor grupe de muschi de la picioare de care nu stiam ca exista, ma doare spatele si stomacul. Yet, am un zambet tamp undeva in minte.

A fost fun azi. Dupa cum se vede si din pozele de pe Facebook (plus ca am ras ca dementele dandu-le nume si taguindu-le), it was a good day for science.

Maine mergem sa ne pozam cu punkistii din Camden si sa vedem beculetele de pe Oxford Street. Si sa bem bere undeva.

And yet, she keeps annoying me :))

Advertisements




The little one

16 08 2010

El este juniorul de care vorbeam, inainte sa fie adus acasa la el 🙂




La mine e toamna

14 08 2010
Si e deprimant. Mama imi povesteste ca moare de cald, vad temperaturi care incep cu 3 la televizor… si eu umblu in geaca de piele, ma ploua si am impresia ca e octombrie. Deci nu se poate asa. Eu votez sa mutam insula mai spre Portugalia. Pentru ca toamna in august mie nu imi prieste. Deloc.

Interactiunea mea cu coafeza romanca s-a lasat cu par mai scurt decat as fi vrut dar de o culoare multumitoare. Pacat ca exact o suvita din breton nu a vrut sa se lase convinsa sa nu mai fie aproape blonda si a ramas asa. Oricum suvita aia nu o sa stea acolo unde vrea ea, asa ca pot trai cu asta.

Am manusi albe pentru motor, am geaca rosie pentru motorul cel rosu, mai trebuie sa imi gasesc cizme si pantaloni. Si tinand cont ca o pereche de cizme noi (absolut faine, recunosc) e catre 200 de lire, o sa fac ceva cercetare intensa in seara asta pe ebay.

Am terminat in 5 zile “Zbor deasupra unui cuib de cuci” si m-am deprimat. Concluzia este ca LSD-ul nu te face nici mai fericit, nici nu te arunca in ceva bula vesela, asa ca no LSD, kids. Ca va apucati sa scrieti carti deprimate.

Si, la piece du rezistence (sau cum s-o scrie), maine o sa va prezint the newest member al familiei Matilor Fericiti, pisoiasul care toarce genial si merge frumos, e relativ comod si care abia asteapta sa fie plimbat in lungul si in latul insulei nenorocite pe care eu as muta-o langa Portugalia 🙂 Azi va spun doar ca e mare si rosu si se asorteaza cu noi 😀





Motoare, masini, mot

11 07 2010
Am ajuns intr-un impas cvasiconjugal. Eu vreau masina. Pentru ca imi place sa stau in dreapta stanga, sa schimb melodiile pe CD-uri sau posturile de radio cand ma zgarie pe urechi, imi place sa ma uit pe geam si sa (ii) aprind tigari. Si sa ma uit la luminite noaptea si sa il cert ca merge regulamentar pe portiuni fara camere si ca nebunul acolo unde sunt. Deci eu sunt copilotul perfect. Plus ca sunt atatea locuri pe insula asta nenorocita unde vreau si TREBUIE sa mergem cat mai repede.

EL… el e nebun. O spun si o sustin, cu drag de cele mai multe ori. EL vrea un motor mai mare, care sa rupa norii sau macar autostrazile britanice. Hondita e ok de mers printre masinile de la coada, dar God forbid sa fie scoasa pe autostrada. Tuseste, se ineaca si rad toate masinile de ea. Chiar si nenorocitul ala de Micra. Bun, DAR… acum sunt 32 de grade pe care le simt in fiecare neuron. Mersul pe motor e placut daca mergi si sauna daca stai la semafor. Doar ca peste 3 luni or sa inceapa ploile si vanturile si frigurile. Si am mancat ploi si vanturi si friguri pe motor, nu imi plac. Plus ca pe motor nu ma pot uita dupa luminite, ca daca ma agit prea tare o ia razna. Intai motorul, pe urma EL. Si nici nu are radio si nici nu pot sa aprind tigari. Deci big nono.

Pana acum am reusit sa demontez 4 motoare cvasi ok. Pe argumente supreme de genul “e urat”, “nu are cutie de pus casca mea”, “pe ala sa stai tu in spate” si mai ales “4000 de lire???? ai cazut in cap azi noapte????” (actiune imposibila, ca eu dorm la margine).

Deci impas cvasiconjugal dupa cum ziceam.

Ieri am taiat motul britanic. Acum 1 an ma uitam super speriata in jurul meu, la toate natiile posibile, la alea 438274278 linii de metrou care in weekenduri se inchid partial dupa o logica virgula care mie imi scapa, la alea 49184928 autobuze rosii la care trebuie sa apesi pe buton, la distantele care nu seamana cu nimic din ce am fost eu invatata in metropola mea natala. Clar, ma gandeam, am gresit planeta. La cat sunt eu de impiedicata fizic si social vorbind, o sa ma manance Londra pe paine mai rau decat m-a mancat Timisoara acum ceva ani. Ce scosesem eu din ecuatie era faptul ca trecusera ani si peste apucaturile mele care se mai domesticisera si ca EL-ul din dotare a facut minuni. Daca nu l-am pus pe fuga in primul nostru an britanic, I think I’m stuck with him pentru … uhm, forever? Brrrrr!!!!

Deci a trecut 1 an. Nu as mai pleca din Londra nici sa imi plateasca cineva avionul si cazarea pentru 1 an oriunde altundeva in lumea asta. Inca urasc arabii si indienii ma calca pe nervi, dar am invatat sa coexist cu ei. Am joia seara cu Georgiana si am invatat cum sa ajung acolo fara sa mai consult tfl-ul. Am descoperit varianta de a face cumparaturi sambata seara si sa imi fie aduse la usa duminica dimineata just in time for coffee. Mai ramane sa conving Diutul ca London kicks Denmark in the balls anytime 🙂

Si, da, vineri plec la mare!!!! Nu la marea mea, dar oricum nisip si apa… deci mare. Desi geografic vorbind e mai mult canal… but hell, nu stramb din nas la asemenea detalii geografice, mai ales ca e cazare moca, oameni pe care nu i-am mai vazut de ani de zile, bere, gratar si, da … APAAAAA!!!

Saptamana frumoasa sa aveti. 😉





N-as vrea ca tu sa vrei sa te vreau

6 05 2010
Recunosc ca am fost, sunt si voi fi dependenta de multe lucruri la viata mea. Nu ma apuc sa le enumar, nu are rost. Dar de la dependenta la obsesie e… ceva, nu?

Well, de cateva zile ma obsedeaza Damien Rice. M-am trezit vineri dimineata (ok, chiar a trecut o saptamana de atunci???) cu o melodie in minte si de acolo pana la discografie si obsesie pe alta melodie a fost un pas micut. Micut de tot. Eu de ce nu pot fi normala? Sa pot asculta radioul sau macar mai mult de 1 melodie de pe player? Retific: eu de ce nu pot fi normala? Punct. Semn de intrebare, adica.

Stiu exact cum o sa arate viitoarea casa. Stiu exact cum o sa arate dulapul (nu isi poate imagina nimeni cat de tare imi doresc un dulap cu RAFTURI normale si USI), bean bagul ROSU (ca tot vorbeam in seara asta cu Radu ca viata mea e guvernata de rosu… motor rosu, chitara rosie – ok, aia e chitara lui EL, dar tot eu am ales-o -, bascheti rosii, cola, marlboro rosu scurt), biroul, BIBLIOTECA (planul meu de a-mi cumpara 100 de carti pe care sa le si citesc pana la sfarsitul anului are mari sanse de a fi dus la bun sfarsit) … mai trebuie doar sa gasesc casa. Si sa luam decizia fundamentala daca incercam sa o cumparam sau finantam masina / casa / vacanta altcuiva.

Trec prin ceva criza existentiala in care ma iau periodic la pumni ca I could be so much better si mi-e lene sa fiu. Si ca imbatranesc. Ieri am mers mai mult si singura cu autobuzul, dupa cadoul piticului inlocuitor de pitic original. Si undeva intre statia de autobuz si the shop detinator de idei si cadouri si idei de cadouri mi-a venit sa topai. Saptamana trecuta nu as fi avut nici o problema. Saptamana asta am avut revelatia ca am 26 de ani. Nu ca ar fi contat sau ar fi stiut cineva sau m-as mai fi intalnit cu vreunul din muritorii de pe strada alta data… dar mi-a cazut mie aiurea.

Deci… obsesie pe 1 melodie Damien Rice, rosu guvernator, planuri de casa si constientizarea faptului ca imbatranesc. Cam astea ar fi highlighturile.

Idei de normalizare?

PS: Sambata ma duc sa ma catar 😀 Ha!!!
PS prim: Tocmai mi-am gasit un AMR motivational cumva. Pe 19 iunie, am vedere directa si cumva de sus direct spre scena de pe Wembley. Daca tot nu am apucat sa vad un meci acolo, macar pe Greenday, ce naiba! 😀 Asta asa, sa imi satisfac poftele de topaiala in public. Twice Ha!!!





De unde s-ar putea deduce ca sunt o fitoasa

5 03 2010

Nu stiu sigur cum arata Romania cand am lasat-o acolo, acum multe luni. Sau stiu, dar nu stiu daca era asa cum am gasit-o in ultima saptamana de februarie. Deprimata, plina de gropi, fara ABC-ul din spatele blocului, inghetata si amortita.

Mi-a placut acasa. Mi-a placut sa nu spal vase (desi m-am oferit), mi-a placut sa mananc papa bun facut de altcineva, mi-a placut sa vad cum se lumineaza fetele oamenilor cand intram in camera. Mi-a placut Silva Neagra din prima seara in rock cu o gramada de oameni dragi de care mi-a fost mai dor decat am crezut. Mi-a placut chiar sa ma duc la dentist. Probabil pentru ca dentista in cauza era Andreea cu care, pe vremea cand nu aveam inca buletin, am facut o groaza de tampenii. The good times.

M-am enervat ca o groapa din Petrosani ne-a facut sa ne ciocnim cu niste cetateni care mergeau la Straja. M-am enervat pe vecinul retardat care lasa biletele in parbriz sa ii lasam locul public de parcare liber (evident, numai de ciuda, doar acolo am parcat masina). M-au enervat situatii si atitudini.

Concluzia ar fi ca nu ma mai intorc in Romania. Decat in vizite scurte si rare. Sa imi aduc aminte de ce am plecat, atunci cand imi vine sa imi bag picioarele aici in tot. Si sunt si eu om, imi mai vine sa fac asta. Dar sa traiesc in Romania, NU.

Mama lui EL a fost socata cand i-am zis ca eu refuz cu R mare si accentuat sa imi cresc potentialele odrasle in Romania. Pai cum adica sa ii cresc in Londra? De ce? Pai… de ce nu? Ca sa ma sune educatoarea daca tuseste, sa ma sune diriginta sa ma intrebe de sanatatea potentialului plod daca intarzie juma de ora la scoala, sa ii pot lua tot ce vrea… chestii din astea.

Deci da, sunt o fitoasa nepatrioata. Careia ii place aici si numara aia 6 ani si 4 luni pana poate aplica pentru cetatenie.

Asa… soare, robbie williams, mai sunt 8 ore pana la puiul genial marca Nandos (o sa imi port tricoul cu fudcru J ), maine topaim in dublin castle. Si candva luna asta vedem Parisul. Ca cica e frumos primavara.

Hugi si faceri cu mana, tre’ sa imi castig si eu salarul pe azi J





Post pe capitole

24 12 2009
Introducere:

Am descoperit motivul secundar pentru care dorul de mare e ignorat. Motivul nu este ca mi-am mutat vastele castele pe o insula. Doar ca al meu creier proceseaza mai bine cu un pahar de cola langa si o tigara. Prima conditie e indeplinita mai tot timpul. A doua… uhm, sa va zic ca ma chinui de aproape 3 zile sa termin un pachet de tigari? Da, deci eu sunt precum tipul din Heroes care picta viitorul doar daca era drogat… creierul meu are accese scriitoricesti doar cand e (a)fumat. Nah, hai sa vedem ce iese fara.

Capitolul 1 – Goana dupa rochita

Am participat la evenimentul care va fi descris mai pe larg in capitolul 2, un bar mitzvah in toata regula, tinut intr-un local localizat (ok, profa de romana mi-ar da in cap, voi ma iertati, ca v-a fost dor de mine) intr-un cod cu o singura litera la inceput (prin definitie, in Londra doar zonele fitoase incep cu S1, N1 etc etc etc… eu stau in HA3 cifra-litera-litera). Deci, cu toata nebunia din mine, nu puteam sa imi scot baschetii la plimbare. Plus ca era oricum prea frig. Evenimentul s-a desfasurat duminica, cu incepere de la 7 jumate seara. Distanta: 1 ora de mers cu 2 autobuze. Noi ne-am trezit la 12. Eu nu aveam rochita. Sau cizme. Sau ciorapi. In afara de ciorapi, care stiam exact ca trebuie sa fie rosii, nu aveam nici o idee vaga despre cum ar trebui sa arate tinuta per ansamblu. Asa ca luat mandrul de mana, luat busul si luat magazinele la picior. Dupa ce m-a lasat pe mine sa imi caut, sa incerc sa ma hotarasc, ELul din dotare s-a saturat. Sa fiu sincera, si eu m-as fi saturat. Asa ca am intrat in primul magazin, a pus mana pe o rochita la care a vazut ca nu m-am uitat gretos, pe o pereche de cizme si m-a impins in cabina de proba. Cred ca ELul meu are ochi mai format in ceea ce ma priveste (kilele englezesti acumulate incluse) decat mine. Si rochita, si cizmele au fost geniale. Buuuun, 4 ore mai tarziu tinuta rezolvata, purcedem spre casa. Si de acolo spre…

Capitolul 2 – Marele eveniment

Evident, am ajuns la 8. Intoliti, parul intins cu placa cea roz (da, am placa si e roz… dar nu cautam calul de dar la dinti asa ca plecam de la premisa ca seful meu are impresia ca toate femininele sunt moarte dupa culoarea asta si il iertam), cerceii cei mari si rosii adusi de mos Nicolae, EL la jumatate de costum, totul perfect. Si ajungem. Si ramanem asa…putin socati. Eu de toata lumea pe care o cunosteam si care era nice, EL de cata lume era. Fite, viitoare fite, pretinse fite, pitipoance, viitoare pitipoanc, you name it. Bar mitzvah-ul in sine e un fel de nunta din .ro. Tot cu plicul se merge, se mananca, se danseaza, se pleaca acasa. A, ba, nu. Se mai asculta si imnul Marii Britanii si al Israelului. Si – pentru ca era a nu stiu cata zi de Hanukah – s-a mai cantat si o rugaciune. De remarcat fantana de ciocolata. Geniala.

La bar mitzvah-ul vietii a venit si Ali G. Ali G este unul din personajele interpretate de idiotul din Borat. Si e penibil. A vorbit cam vreo 45 de minute si s-a crezut interesant. Dupa parerea mea, a fost doar mega penibil. Noroc cu fantana de ciocolata 🙂

Am dansat pe tocurile mele de 3 cm si am avut incredibile sentimente de deja vu din cauza muzicii israeliene. Oare de unde? A, da! De la Atomic! Fucking romanians!

Capitolul 3 – Perceptia britanicilor despre “a masive snow storm”

Acum cam 1 saptamana, pe vremea cand britanicii dadeau in disperare cu clickurile pe amazon si pe ebay (spre disperarea mea si a chinezului retardat promovat intre timp la rangul de “chinese hero”), vine seful cel sef si anunta ca “there’s gonna be a massive snow storm! London will be closed! I don’t think we’ll be able to go home today!”. Pentru ca dupa seful cel sef a venit si polonezul fara motor cu aceeasi poveste suplimentata de detalii tragice de anul trecut, am inceput sa ma speri. Si sa ma astept la un El Nino, varianta .co.uk. Asa ca am deschis yahoo-ul si am inceput sa sap. Pe yahoo se anunta cu ton de inmormantare si moarte a lui Michael ca o sa ninga and “you should expect 5-10 cm of snow”. Am citit stirea de 3 ori, cautand cuvantul uragan. Nimic. Asa ca am inceput sa rad. Ca nebuna. Intre timp, sefa primeste 3 sms-uri de la cele 3 scoli la care merg plozii ca “scolile sunt inchise maine din cauza conditiilor meteo”. Eu continuam sa rad.

A nins, ce-i drept. Dar asa frumooooos! Ca in povesti si in copilarie. Nu tu furtuna, nu tu vant, nu tu nimic. Daca era cu 2 grade mai cald, ar fi fost o ploaie scarboasa si obisnuita.

Capitolul 4 – Cum poti bloca Londra in 3 pasi simpli

S-a topit zapada. A mai si plouat. Alaltaieri a nins iar. Cu zapada din aia grea si apoasa. Care, evident a inghetat. Peste tot. Trotuarele inca mai pot fi folosite cu succes pe post de patinoare, nu inteleg de ce noi ne incapatanam sa dam bani sambata pe a proper one 🙂 Dar soselele…fraaaate!!! Iti faceai freza linistit in ele. Adaugam la asta soferi “de duminica” (cum le zice EL la toti soferii londonezi) si obtinem un drum de 15 minute pe trafic intens facut in 1 ora. Cu Nirvana si rasete si mistouri… dar pun pariu ca daca eram in autobuz si nu in monstruletul alb nu mi-ar fi convenit deloc chestia.

Aaaaaanyways… apropo de soferii londonezi, EL are un dialog imaginar foarte la obiect.
– Draga, ce faci?
– Plec la servici.
– Dar, draga, mai ai 3 ore pana atunci.
– Da, dar ma duc sa fac coada pe sosea.

Capitolul 5 – Laptopul lui EL si indienii retardati

Coc de mult cadoul perfect pentrul ELul meu. Pentru ca la capitolul jucarii cu telecomanda, pusti cu bile si alte asemenea chestii care scot zgomote infernale nu prea mai am ce sa fac, am zis ca ii iau un laptop, casti si Call Of Duty 3 (sau al catelea o fi ultimul) sa impuste nemti pana se plictiseste. Gasisem laptopul perfect, dar intre mine si laptopul perfect statea intotdeauna EL. Asa ca ieri am prins ocazia si m-am dus sa il iau. Iau cutia de pe raft, ma duc la indian sa il platesc si sa imi dea laptopul in schimbul cutiei.

– Madam, nu il mai avem pe asta.
– Poftim??? Ok, ce aveti?
– Pai il avem pe astalalt.
– E mini sau e normal?
– E normal, madam!
(ma jur ca o sa il pleznesc pe urmatorul indian care imi zice asa)
– Ok, then, asta sa fie atunci.

Eram zen, topaiam numai gandidu-ma la ce fata o sa faca ELul meu. Il platesc si o inspiratie de moment ma paleste fix in frunte. Ia sa ma duc eu la raft sa vad ce naiba am luat. Si vad… MINI. Futu-ti natia ma-tii de indian! Imi pun zambetul ala de “mortii mamii tale” si ma intorc.

– Stiti, azi zis ca e normal. Si e mini. Imi puteti da banii inapoi va rog?
– A, stiti, madam, nu pot. Trebuie sa mergeti cu el in partea cealalta a ditamai futu-i magazinul la Serviciul cu Clientii.

Si ma duc. Si mai stau la o coada. Si cand ajung acolo dau – evident – tot peste o indianca (why, God, why???). Imi ia bonul, se stramba…

– Stiti, nu va pot face refund aici ca e suma prea mare. Trebuie sa mai traversati magazinul si pe lung pana la celalalt Serviciu cu Clientii.

Eu sunt o persoana calma in ultima vreme. Pe bune. Interactionez cu cel putin 10 tampiti nebuni pe zi care vor ca pamantul sa se invarta invers sa le convina lor si nu ma enervez. Cateodata chiar ma amuz. Dar asta mi-a pus capac. De mentionat este ca, pana ieri, nu m-am certat cu cineva in magazin in halul ala. Eh, la asta am urlat. Tare. Rau.

– Ok, dupa ce ca sunteti suficient de incapabili sa vindeti chestii pe care NU le aveti, dupa ce ca sunteti suficient de inapti sa nu aveti habar ce vindeti va mai si bateti joc de mine? Eu nu ma misc de aici. Si vreau sa vorbesc cu managerul de magazin.
– Stiti ca nu este.
– Ok, atunci dati-mi laptopul inapoi. Revin dimineata cand o sa fie. Doar ca intre timp o sa fac si reclamatie.

Indian, chinez, arab, turkmenistanez, nu conteaza. Ai zis “reclamatie” in Britania cea mare, faci ce vrea muschiul tau. In 3 minute am avut banii inapoi. Natia mamii lor de indieni! Ce naiba le-o fi trebuit britanicilor din imbecilitatea aia de tara, ma jur ca nu pricep!

EL o sa primeasca laptopul de ziua lui si o sa-l iau cu EL de manuta. Mos Craciun o sa ii aduca ceva pentru care eu o sa-l injur mult. Pe Mos. Dar nah…. cu mana si mouse-ul meu mi-am facut-o.

Capitolul 6 – I’m gonna miss you, 2009!

Nu garantez ca mai apuc, asa ca nah… Ne-am cumparat pom, globuri, luminite. O sa iasa un brad genial, primul din multii brazi britanici care vor urma. 🙂

Dar nu asta e ideea. Ideea e ca o sa imi fie dor de 2009. In cinstea caruia ridic un pahar de cola, ca a fost genial.

Ziceam anul trecut cam pe vremea asta ca daca 2009 o sa fie la fel de genial ca 2008, all is fine. Eh, 2009 s-a simtit putin jignit si a vrut sa imi demonstreze ca poate mai mult. Si a putut.

Am scapat de politehnica ma-sii si am ajuns in Londra. Ii spuneam lui EL acum ceva timp, cand ne gandeam cat noroc am putut avea, ca ar fi fost tragic ca si al 2-lea loc pe care mi l-am dorit cu disperare sa se poarte cu mine la fel de mizerabil ca primul. Dar prima data mi-am dorit un oras… acum o tara. In toata tara asta s-o fi gasit un loc si pentru armata mea de pitici, ce ma-sa!

Am avut noroc de ai mei sefi care – desi sunt evrei – sunt niste oameni geniali care – periodic – imi aduc aminte de ai mei. Nu stiu care ai mei exact sau in ce forma, dar am sentimentul ala ciudat de “acasa”. Am invatat sa dau cu pumnul in masa (la figurat) si sa tac cand e cazul. Si ceva imi spune ca la anul o sa va scriu de la MINE de acasa, unde nu o sa vina o grecoaica ciudata pe 3 in fiecare luna sa isi ia banii.

2010, I dare you sa il egalezi pe 2009 😉 Pentru ca la mine, 2009 a fost anul in care Mos Craciun a venit in fiecare zi 🙂

liana_is_home_and_happy

Ceea ce va doresc si voua 😉