Momentul in care am realizat ca sunt adult

27 11 2012
Nu a fost acum 3 ani, 4 luni si 17 zile cand am aterizat pe insula. S-a intamplat acum cateva zile.

In 2005 am fost eu ultima data la mare. Asa cum trebuie. Cu cortul, costum de baie, balaceala si plaja. Atat de multa plaja ca am facut insolatie. Moment in care i-am trimis mesaj disperat mamei ca am insolatie si ce sa fac. Nu invatasem inca virgula ca daca esti la mai mult de 20 de kilometri distanta de instantele parintesti sau nu ai inventat teleportarea NU comunici asa ceva cand mama e la Hunedoara si tu in Vama Veche. Mama mi-a explicat ce sa fac, am facut.

Alt moment, inainte de asta, a fost cand am ramas fara portofel in Timisoara. Si coborasem din tramvai… undeva. Nu stiam exact unde, eram de 3 zile acolo si eram mai dezorientata decat un pui de gaina beat. Dezorientata sunt si acum, nimic de zis.

Ei, acum cateva zile s-a intamplat. Momentul. ACEL moment in care am realizat ca sunt om mare si (mai ales) responsabil. Momentul in care a inceput sa imi curga nasul mai rau ca dusul nostru cand s-a rupt furtunul. Pentru ca de-a lungul istoriei m-am indopat cu mai multe pastile decat ar fi fost ok, am zis ca daca e doar nasul ma tratez cu mult laudatul (de britanici) ceai de ghimbir cu lamaie si miere (de casa, romaneasca, buna). Am trecut peste faptul ca ghimbirul este iute si nu imi place deloc, deloc, nici macar putin. Am baut ceai. A ajutat si nu prea. Asa ca, daca am vazut ca nu trece, mi-am deplasat partea dorsala la farmacie si le-am explicat ca vreau pastile sa imi treaca robinetul inlocuitor de organ olfactiv si sa il desfunde pentru ca, surprinzator, imi face placere maxima sa respir. Aia de la farmacie insista sa imi dea spray nazal, eu ma chinuiam sa ii explic ca NU vreau spray. Deloc, deloc, nici macar putin. Pentru ca sprayul ajuta 5 secunde, dupa care respiratul devine un lux. Greu, foarte greu am convins-o pe tanti (paranteza: nu vreau sa fiu rasista sau ceva, dar daca trebuie sa dai pastile fara reteta, nu ar trebui sa intelegi si sa vorbesti putin engleza??? Serios, acuma!) si am plecat victorioasa cu pastilele. Pe care le-am luat la timp si cum trebuie. Si acum am din nou nas care primeste aer. Yeeey, me!

Bon, a trecut nasul. Raceala, insa, a descoperit ca eu sunt o gazda perfecta si s-a mutat in gat. Am rezolvat fara pastile si gatul, cu miere cu lingurita si comprese cu spirt.

Bun, am trecut prin toate etapele racelii hipioate cu un singur scop. Acela de a sublinia ca in nici un moment, dar in nici un moment nu am sunat-o pe mama sa o intreb ce sa fac. Sau sa ma vait. Si nu am asteptat sa ajung la nenea doctorul indian.

Yes, yes, poate lumii i se pare normal ca la 28 de ani sa fii in stare sa te tratezi singur de raceala fara sa fugi la mama dar pentru mine asta a fost momentul in care m-a lovit maturitatea.

Oh, well…

[fblike]





Si daca nu le poti bate, alatura-te :)

22 03 2012

Spuneam ca nu imi plac schimbarile. Nu mi-am schimbat parerea de acum 9 zile. Doar ca intre timp am inceput sa duc neplacutul la extrem.

Sa explic.

Nu, schimbarea radicala NU este o mini Liana sau un mini Lian (sunt de parere ca genele mele will kick the shit out of genele lui EL 😀 ), nu este mutatul de pe insula, nu ma marit. Schimbarea miseleasca se numeste autobuzul. Adica in loc sa dorm pana la 7:20, acum la 6:30 sunt in picioare, cu ochii deschisi doar suficient de tare incat sa nu imi dau cu usa in cap (si nu imi iese chiar in fiecare dimineata nici asta), la 6:58 imi aprind tigara in fata casei sa o fumez in drum spre nenorocita de statie de autobuz. Dupa 1 ora ajung. Dupa-masa, tflul imi declara “iubirea” nemarginita cu 1 ora si ceva in niste autobuze care put, sunt pline de curent si preferabil circula dupa un program doar de ele stiut.

Plus ca lipsa lui EL de la biroul din fata mea face zilele mult mai lungi si plictisitoare. Si atunci cand ajung acasa, in loc sa adorm, dau din gura vreo 2 ore ca sa il aduc si pe EL up to date cu revoltele mele personale. Si ascult povesti nemuritoare despre Humphrey, ABS, fire aiurea… Jur, in curand o sa pot schimba si eu diverse parti la un BMW din ’94.

Asa ca am decis ca nu se mai poate. You want war, sir Universe, sir? Na, il ai!

Planul pe urmatoarele 2 luni este achizitionarea unei masini cu motorul putin mai mic decat al motocicletei la care viseaza EL. Musai trebuie sa fie automata, rosie si cu 2 usi. Marca (in acest moment) e neinteresanta, tinand cont ca asta va fi masina pe care am voie sa o fac praf (preferabil, doar masina, nu si pe mine). Si sa invat sa conduc.

In paralel, trebuie sa invat si nenorocirea de Highway Code. In care gasesti si aberatii de genul

On all journeys, the rider and pillion passenger on a motorcycle, scooter or moped MUST wear a protective helmet. This does not apply to a follower of the Sikh religion while wearing a turban.

Presimt ca the yellow book o sa imi mai provoace chestii nervoase, asa ca o sa revin asupra subiectului.

Deci, dupa ce o sa invat cartea asta (sau alta, daca o sa gasesc, ca asta e editata in 2009), o sa am de raspuns la 50 de intrebari in 57 de minute. Da, 57. Nu 50, nu 60. 57. De ce 57? Ca asa vrea muschiul englezilor. Ca sa trec, trebuie 43 de raspunsuri corecte. Aaaa!

PE URMA… dupa o pauza de 3 minute (ok, probabil de asta 57, nu 60) urmeaza testul teoretic 2. Hazard prevention. Adica ai un monitor si un mouse. Si pe monitor apar imagini din trafic. Si eu trebuie sa dau click pe potentiale pericole in trafic. Aici nu mai retin care e chestia de promovabilitate, pentru ca ma astept sa il dau de (cel putin) 2 ori.

Peeee urma, proba practica. Care, pe langa faptul ca ma plimba de ma ia naiba, presupune sa imi verific uleiul, rotile si alte chestii. Aham. Bun.

Parte buna: O sa imi pot da examenul pe masina personala, pe care o sa invat sa o pornesc in panta si sa o parchez cu spatele cel mai probabil noaptea, in ceva parcare. Humphrey’s gonna have a little sister! 😀

Toate polologhiile de mai sus sunt complicate. Dar sunt mult mai imbietoare decat perspectiva autobuzului cand ploua si e frig. Am zis!

A, da. Si ca sa fiu 120% sure ca nu mai am timp de nimic (dar NIMIC), din 19 ma duc la scoala sa invat germana. In est. Eu imi traiesc viata in nord-vest. De vis 🙂

[fblike]





Despre reconectarea sinapselor

24 01 2012
De prin noiembrie pana pe la sfarsitul lui februarie, creierul meu e … inexistent. Cred ca arata cum arata conopida fiarta bagata la blender (do not try that if you ever want to eat conopida again). Nici o sinapsa nu mai functioneaza, neuronii sar coarda fara legatura, gandirea este trecuta pe planul n, unde n tinde la minus infinit.

Daca l-as lasa asa, probabil neuronii si-ar gasi un loc mai prietenos sa sara coarda si sinapsele s-ar evapora.

In ultimii 3 ani am descoperit ca exista o modalitate de a-mi recupera neuronii. Cartile. Nu alea noi. Nu sunt in stare sa citesc nimic noi, nu pot urmari nici un rand, nu si gata. Numai ma enervez si neuronii se apuca de box de nervi ca ii deranjez de la saritul corzii. In schimb, cartile pe care le-am citit si rascitit sunt fascinante.

Asa se face ca acum citesc pentru a 4-a oara seria Harry Potter si, multumita Tomatei, nu o sa fiu nevoita sa car caramizile din seria Millenium dupa mine in Romania (long live Mada si Kindle-ul mic si dragut primit de ziua mea). Nu pomenesc dee Twilight aici pentru ca nu pot spune ca o consider carte. Mai degraba o revista in format cartesc. Dar, frate, cat de bine e sa citesti o chestie proasta cand nici nu esti in stare sa faci o adunare simpla “in cap”.

In seria “tampenii mancatoare de timp si bani care reconecteaza sinapsele” intra vederile. Si unghiile cu (momentan) capsuni albe pe ele. Si mai nou nenoroceala de stepper de la sala si alea 50 de etaje ale lui pe care o sa le urc eu candva curand dintr-o bucata.

Si vad ca in ultima vreme blogul. Care continua sa nu aiba legatura cu nimic, sa fie locul unde aberez cu gratie si atat.

Si ca final… Harry Potter and The Goblet of Fire si unghiile capsunicioase 😀 (yes, I like them THAT much)

Harry Potter and The Goblet of Fire and strawberry nails

[fblike]





Post de casa noua

5 07 2010
Si ca si constructie, si ca si domeniul.

Dupa lupte seculare, fitele mele au fost satisfacute si liana are domeniu punct co punct uk.

Ar fi interesant de povestit despre casa si toata birocratia pentru obtinerea ei. Well, mie mi-a calmat dorintele de a muta harababura personala sub alt tavan pentru urmatorii 5 ani minim. Iar indianul cel agent imobiliar cred ca si-a blestemat toate zilele, sau macar pe aia in care m-a cunoscut. Pentru ca mi-am facut norma de istericale pe 10 ani cu el. Noroc ca am rezerve, desi daca mai trebuie sa ma cert cu vreun inapt de la vreun customer service anul asta s-ar putea sa le epuizez.

A urmat episodul netul cel ruparet de nori cu a lui viteza uimitoare. Inaptul care a venit a instalat modemul gresit. Cum, de ce, in ce fel este peste puterile mele de intelegere, la momentul respectiv eu munceam cu spor pe plantantia cimentata a israelianului care – atunci cand nu e isteric si nu urla – e chiar suportabil, cu toate apucaturile mele extremiste.

Si ca viata mea sa fie perfecta, a aparut in ea si ideea de masina. Sfat pentru tipi: Niciodata sa nu cereti sfatul potentialei viitoare consoarte in materie de ce masina sa luati. Pentru ca potentiala viitoarea consoarta va spune ca trebuie sa fie mica si rosie. Degeaba veti incerca argumente logice cum ar fi consumul, consumabiulele, fiabilitatea, tipa (chiar si inginera) va considera toate aceste argumente doar idei tampite cu scopul clar in viata sa o enerveze pe ea. Deci masina se cumpara de creierul masculin si se aduce acasa. End of story. Daca eu si cel mai EL dintre ei am functiona dupa principiul asta, poate nu ar fi necesare 2 masini. Dar nu, suntem caposi, masina trebuie sa fie rosie sau sa semene a melc si sa nu-i placa LUI, sau mare cat un tanc si neagra ca sa ma faca pe mine sa vomit. Ma fac eu mare si imi iau permisul, am zis!

Continuand cu viata mea perfecta pe insula mai secetoasa ca in 1930, ma jur (dar ma jur) ca niciodata, in ruptul capului, never ever nu mai recomand pe cineva pentru un job. Mai ales daca jobul respectiv este in acelasi perimetru cu al meu. Poate sa fie ruda rudelor si prietena prietenelor prietenilor prieteniilor (cred ca undeva m-am balbait). Pentru ca m-am ales pe cap cu un specimen de o prostie infinita… e atat de proasta ca nici nu isi da seama cat e de proasta de fapt.

Concluzii, ca deja imi curge nasul si netul nenorocit nu merge decat in curte, intr-o anumita pozitie…
1. Nu apelati in viata voastra la o agentie imobiliara britanica
2. Nu apelati in viata voastra la customer service indian
3. Nu alegeti o masina in functie de culoare.
4. Daca aveti copii, obligati-i sa isi ia job de la gradinita eventual altfel risca sa ajunga retardati cu impresii.
5. Mi-am luat bilete de avion 😀





De unde se poate deduce ca sufar de astenie

27 03 2010
Dimineata ma pregatisem sa scriu un post nervos. Nervii mei nu mai suportau, erau intinsi la maxim de diminutive si mieuneli. Nu am avut timp.

Intre timp, am obosit. Pe urma am baut o ciocolata calda cu Georgiana, am facut misto de tipa de la Costa care era mult prea impiedicata chiar si pentru prima ei zi (asta am presupus), m-am dat 2 ore singura cu metroul (si am constatat ca mi-e dor sa ma dau cu metroul), am citit jumatate de carte oarecum telenovelistica dar care m-a facut sa zambesc mai mult sau mai putin ironic (Golful Francezului pentru curiosi), m-am apucat de o bratara (prima dupa muuult timp si prima pe insula) dar am abandonat-o pentru carte… S-au intamplat multe. Intr-un timp relativ scurt. Asa ca postul meu nervos nu ar mai suna atat de nervos. Dar nu-i bai, luni dimineata mieunarile o vor lua de la capat, eu voi fi la fel de nedormita si obosita ca azi asa ca acel post va fi scris candva. Trebuie doar sa ii vina randul.

Ca sa compenseze absenta din fiecare noapte (si pentru ca drumurile il duc la ceva sera), EL a transformat camera intr-o florarie in miniatura. Si miroase atat de frumos a crini si trandafiri (ROZ!!!!!!) incat mi-e mila sa fumez aici. Totusi, oricat de frumoase ar fi florile, I hate his job.

– Stii ca e al 2-lea pe care il urasti, nu?
– Yes. Strike 2. Strike 3, you’re out.

Era gluma. Cred. Acida si sarcastica. But I am pissed. I am so pissed ca totul trebuia si putea sa fie simplu si in schimb e ca naiba si complicat. Si Parisul masii se tot amana… si deja nu mai are farmec gandul la Paris ca prea e gandit de mult.

Sunt o egoista. Nu stiu daca eram dintotdeauna sau mi-am dezvoltat calitatea ulterior. Dar sunt. Si – repet – totul trebuia si putea sa fie simplu si necomplicat si lejer si singurii nervi trebuiau sa aiba ca destinatie indienii si evreii. In schimb, eu ma agit ca sifonul din cauza de bagaj genetic prea mult si probabil inutil pentru lucruri care – ma repet cam mult – trebuiau sa fie simple.

Nu stiu exact cand am crescut mare, nu stiu exact cand s-au intamplat multe, parca traiesc intr-o supradoza de vise de ani de zile si periodic mai dau cu capul de realitate. Stiu ca in ultima vreme vanzatorul de vise nu mai e la coltul la care il gaseam de obicei si ma simt de parca asta nu e viata mea. Sau, daca e, nu o vreau. Nu asa.

Nu sunt omul care sa aiba planul cincinal scris frumos cu pixuri colorate in caiete frumoase, dar imi plac lucrurile sigure si oarecum planificate. Pentru ca acum siguranta depinde (si) de mine. Iar pe mine nu imi place sa ma injur. Si cu atat mai putin sa imi dau pumni in gura.

Asa ca, futu-i, eu imi vreau viata mea inapoi. Aia care trebuia sa fie, aia care stiam ca o sa fie, aia pe care o vreau. Pentru ca asta de acum provoaca doar cearcane si – n-o sa recunosc niciodata ca am spus asta – doruri de Romania unde puteam sa injur sistemul pentru tot ce nu mergea bine. Si nu imi plac nici cearcanele, nici dorurile.

Ok, eu ma retrag in cartea mea. Hip-hip…





Primavara soarele se joaca…

6 02 2010
Ieri imi povestea granny de zapezile si gheturile de acasa. De acasaul initial. Pentru ca acasa la mine, e soare si primavara si se iese la tigara afara, nu pe trepte 🙂

Si pentru ca e primavara si soare si conversii se asorteaza cu Hondita (chiar si pe mine a ajuns sa ma zgarie Mimi), cel mai EL dintre ei a primit misiunea de a gasi casca S. Dar asa cum britanicii intra la categoria “gabarit depasit” au si capatani asortate. Adica nu se gaseste la magazinul cu 10 mii de casti o casca S. Retificare: Nu se gaseste la magazinul cu 10 mii de casti o casca S care sa coste mai putin de jumatate de Hondita. Asa ca o sa primesc o casca M, albastra cu ceva chestii argintii pe ea. Nu e aia problema, ca am markere si sprayuri de vopsea.

Asta inseamna mai multe lucruri. Ca acum o sa plecam in cautarea nu stiu carui targ din Wembley, pe care nu l-am gasit pe joc acum 1 luna. Ca deseara, dupa ce se inchide si toti muritorii pleaca la ei acasa, parcarea de la Morrisons va fi martora unor incercari timide de Liana pe motor. Vedem acum daca dupa Hondita si / sau Liana vor mai fi intregi. Desi EL iubeste Hondita. Si cica si pe Liana. Asa ca as face bine sa las Hondita intreaga.

Si avem 10 sezoane de Friends all ours, intr-o cutie mult prea mare pentru spatiul disponibil. Si vreo 10 litri de Cola si vreop 3 de chipsuri. Asa ca am putea sa zacem linistiti alea 2 saptamani cat mai avem pana venim. DAR… luni e work day again si mai exista si Hondita. So buh bye now… O sa va arat poze 🙂

Apropo, v-am mai zis ca all my dreams are coming true? Asa, one by one 🙂





Post pe capitole

24 12 2009
Introducere:

Am descoperit motivul secundar pentru care dorul de mare e ignorat. Motivul nu este ca mi-am mutat vastele castele pe o insula. Doar ca al meu creier proceseaza mai bine cu un pahar de cola langa si o tigara. Prima conditie e indeplinita mai tot timpul. A doua… uhm, sa va zic ca ma chinui de aproape 3 zile sa termin un pachet de tigari? Da, deci eu sunt precum tipul din Heroes care picta viitorul doar daca era drogat… creierul meu are accese scriitoricesti doar cand e (a)fumat. Nah, hai sa vedem ce iese fara.

Capitolul 1 – Goana dupa rochita

Am participat la evenimentul care va fi descris mai pe larg in capitolul 2, un bar mitzvah in toata regula, tinut intr-un local localizat (ok, profa de romana mi-ar da in cap, voi ma iertati, ca v-a fost dor de mine) intr-un cod cu o singura litera la inceput (prin definitie, in Londra doar zonele fitoase incep cu S1, N1 etc etc etc… eu stau in HA3 cifra-litera-litera). Deci, cu toata nebunia din mine, nu puteam sa imi scot baschetii la plimbare. Plus ca era oricum prea frig. Evenimentul s-a desfasurat duminica, cu incepere de la 7 jumate seara. Distanta: 1 ora de mers cu 2 autobuze. Noi ne-am trezit la 12. Eu nu aveam rochita. Sau cizme. Sau ciorapi. In afara de ciorapi, care stiam exact ca trebuie sa fie rosii, nu aveam nici o idee vaga despre cum ar trebui sa arate tinuta per ansamblu. Asa ca luat mandrul de mana, luat busul si luat magazinele la picior. Dupa ce m-a lasat pe mine sa imi caut, sa incerc sa ma hotarasc, ELul din dotare s-a saturat. Sa fiu sincera, si eu m-as fi saturat. Asa ca am intrat in primul magazin, a pus mana pe o rochita la care a vazut ca nu m-am uitat gretos, pe o pereche de cizme si m-a impins in cabina de proba. Cred ca ELul meu are ochi mai format in ceea ce ma priveste (kilele englezesti acumulate incluse) decat mine. Si rochita, si cizmele au fost geniale. Buuuun, 4 ore mai tarziu tinuta rezolvata, purcedem spre casa. Si de acolo spre…

Capitolul 2 – Marele eveniment

Evident, am ajuns la 8. Intoliti, parul intins cu placa cea roz (da, am placa si e roz… dar nu cautam calul de dar la dinti asa ca plecam de la premisa ca seful meu are impresia ca toate femininele sunt moarte dupa culoarea asta si il iertam), cerceii cei mari si rosii adusi de mos Nicolae, EL la jumatate de costum, totul perfect. Si ajungem. Si ramanem asa…putin socati. Eu de toata lumea pe care o cunosteam si care era nice, EL de cata lume era. Fite, viitoare fite, pretinse fite, pitipoance, viitoare pitipoanc, you name it. Bar mitzvah-ul in sine e un fel de nunta din .ro. Tot cu plicul se merge, se mananca, se danseaza, se pleaca acasa. A, ba, nu. Se mai asculta si imnul Marii Britanii si al Israelului. Si – pentru ca era a nu stiu cata zi de Hanukah – s-a mai cantat si o rugaciune. De remarcat fantana de ciocolata. Geniala.

La bar mitzvah-ul vietii a venit si Ali G. Ali G este unul din personajele interpretate de idiotul din Borat. Si e penibil. A vorbit cam vreo 45 de minute si s-a crezut interesant. Dupa parerea mea, a fost doar mega penibil. Noroc cu fantana de ciocolata 🙂

Am dansat pe tocurile mele de 3 cm si am avut incredibile sentimente de deja vu din cauza muzicii israeliene. Oare de unde? A, da! De la Atomic! Fucking romanians!

Capitolul 3 – Perceptia britanicilor despre “a masive snow storm”

Acum cam 1 saptamana, pe vremea cand britanicii dadeau in disperare cu clickurile pe amazon si pe ebay (spre disperarea mea si a chinezului retardat promovat intre timp la rangul de “chinese hero”), vine seful cel sef si anunta ca “there’s gonna be a massive snow storm! London will be closed! I don’t think we’ll be able to go home today!”. Pentru ca dupa seful cel sef a venit si polonezul fara motor cu aceeasi poveste suplimentata de detalii tragice de anul trecut, am inceput sa ma speri. Si sa ma astept la un El Nino, varianta .co.uk. Asa ca am deschis yahoo-ul si am inceput sa sap. Pe yahoo se anunta cu ton de inmormantare si moarte a lui Michael ca o sa ninga and “you should expect 5-10 cm of snow”. Am citit stirea de 3 ori, cautand cuvantul uragan. Nimic. Asa ca am inceput sa rad. Ca nebuna. Intre timp, sefa primeste 3 sms-uri de la cele 3 scoli la care merg plozii ca “scolile sunt inchise maine din cauza conditiilor meteo”. Eu continuam sa rad.

A nins, ce-i drept. Dar asa frumooooos! Ca in povesti si in copilarie. Nu tu furtuna, nu tu vant, nu tu nimic. Daca era cu 2 grade mai cald, ar fi fost o ploaie scarboasa si obisnuita.

Capitolul 4 – Cum poti bloca Londra in 3 pasi simpli

S-a topit zapada. A mai si plouat. Alaltaieri a nins iar. Cu zapada din aia grea si apoasa. Care, evident a inghetat. Peste tot. Trotuarele inca mai pot fi folosite cu succes pe post de patinoare, nu inteleg de ce noi ne incapatanam sa dam bani sambata pe a proper one 🙂 Dar soselele…fraaaate!!! Iti faceai freza linistit in ele. Adaugam la asta soferi “de duminica” (cum le zice EL la toti soferii londonezi) si obtinem un drum de 15 minute pe trafic intens facut in 1 ora. Cu Nirvana si rasete si mistouri… dar pun pariu ca daca eram in autobuz si nu in monstruletul alb nu mi-ar fi convenit deloc chestia.

Aaaaaanyways… apropo de soferii londonezi, EL are un dialog imaginar foarte la obiect.
– Draga, ce faci?
– Plec la servici.
– Dar, draga, mai ai 3 ore pana atunci.
– Da, dar ma duc sa fac coada pe sosea.

Capitolul 5 – Laptopul lui EL si indienii retardati

Coc de mult cadoul perfect pentrul ELul meu. Pentru ca la capitolul jucarii cu telecomanda, pusti cu bile si alte asemenea chestii care scot zgomote infernale nu prea mai am ce sa fac, am zis ca ii iau un laptop, casti si Call Of Duty 3 (sau al catelea o fi ultimul) sa impuste nemti pana se plictiseste. Gasisem laptopul perfect, dar intre mine si laptopul perfect statea intotdeauna EL. Asa ca ieri am prins ocazia si m-am dus sa il iau. Iau cutia de pe raft, ma duc la indian sa il platesc si sa imi dea laptopul in schimbul cutiei.

– Madam, nu il mai avem pe asta.
– Poftim??? Ok, ce aveti?
– Pai il avem pe astalalt.
– E mini sau e normal?
– E normal, madam!
(ma jur ca o sa il pleznesc pe urmatorul indian care imi zice asa)
– Ok, then, asta sa fie atunci.

Eram zen, topaiam numai gandidu-ma la ce fata o sa faca ELul meu. Il platesc si o inspiratie de moment ma paleste fix in frunte. Ia sa ma duc eu la raft sa vad ce naiba am luat. Si vad… MINI. Futu-ti natia ma-tii de indian! Imi pun zambetul ala de “mortii mamii tale” si ma intorc.

– Stiti, azi zis ca e normal. Si e mini. Imi puteti da banii inapoi va rog?
– A, stiti, madam, nu pot. Trebuie sa mergeti cu el in partea cealalta a ditamai futu-i magazinul la Serviciul cu Clientii.

Si ma duc. Si mai stau la o coada. Si cand ajung acolo dau – evident – tot peste o indianca (why, God, why???). Imi ia bonul, se stramba…

– Stiti, nu va pot face refund aici ca e suma prea mare. Trebuie sa mai traversati magazinul si pe lung pana la celalalt Serviciu cu Clientii.

Eu sunt o persoana calma in ultima vreme. Pe bune. Interactionez cu cel putin 10 tampiti nebuni pe zi care vor ca pamantul sa se invarta invers sa le convina lor si nu ma enervez. Cateodata chiar ma amuz. Dar asta mi-a pus capac. De mentionat este ca, pana ieri, nu m-am certat cu cineva in magazin in halul ala. Eh, la asta am urlat. Tare. Rau.

– Ok, dupa ce ca sunteti suficient de incapabili sa vindeti chestii pe care NU le aveti, dupa ce ca sunteti suficient de inapti sa nu aveti habar ce vindeti va mai si bateti joc de mine? Eu nu ma misc de aici. Si vreau sa vorbesc cu managerul de magazin.
– Stiti ca nu este.
– Ok, atunci dati-mi laptopul inapoi. Revin dimineata cand o sa fie. Doar ca intre timp o sa fac si reclamatie.

Indian, chinez, arab, turkmenistanez, nu conteaza. Ai zis “reclamatie” in Britania cea mare, faci ce vrea muschiul tau. In 3 minute am avut banii inapoi. Natia mamii lor de indieni! Ce naiba le-o fi trebuit britanicilor din imbecilitatea aia de tara, ma jur ca nu pricep!

EL o sa primeasca laptopul de ziua lui si o sa-l iau cu EL de manuta. Mos Craciun o sa ii aduca ceva pentru care eu o sa-l injur mult. Pe Mos. Dar nah…. cu mana si mouse-ul meu mi-am facut-o.

Capitolul 6 – I’m gonna miss you, 2009!

Nu garantez ca mai apuc, asa ca nah… Ne-am cumparat pom, globuri, luminite. O sa iasa un brad genial, primul din multii brazi britanici care vor urma. 🙂

Dar nu asta e ideea. Ideea e ca o sa imi fie dor de 2009. In cinstea caruia ridic un pahar de cola, ca a fost genial.

Ziceam anul trecut cam pe vremea asta ca daca 2009 o sa fie la fel de genial ca 2008, all is fine. Eh, 2009 s-a simtit putin jignit si a vrut sa imi demonstreze ca poate mai mult. Si a putut.

Am scapat de politehnica ma-sii si am ajuns in Londra. Ii spuneam lui EL acum ceva timp, cand ne gandeam cat noroc am putut avea, ca ar fi fost tragic ca si al 2-lea loc pe care mi l-am dorit cu disperare sa se poarte cu mine la fel de mizerabil ca primul. Dar prima data mi-am dorit un oras… acum o tara. In toata tara asta s-o fi gasit un loc si pentru armata mea de pitici, ce ma-sa!

Am avut noroc de ai mei sefi care – desi sunt evrei – sunt niste oameni geniali care – periodic – imi aduc aminte de ai mei. Nu stiu care ai mei exact sau in ce forma, dar am sentimentul ala ciudat de “acasa”. Am invatat sa dau cu pumnul in masa (la figurat) si sa tac cand e cazul. Si ceva imi spune ca la anul o sa va scriu de la MINE de acasa, unde nu o sa vina o grecoaica ciudata pe 3 in fiecare luna sa isi ia banii.

2010, I dare you sa il egalezi pe 2009 😉 Pentru ca la mine, 2009 a fost anul in care Mos Craciun a venit in fiecare zi 🙂

liana_is_home_and_happy

Ceea ce va doresc si voua 😉