Cand nici macar jurnalistii nu mai gandesc in romana

27 01 2013
“Face sens”-ul meu si al lui Barbie este si va ramane epic. In mintea mea, cel putin. Ba chiar si “sfarsitul strazii” aparut intr-un moment in care ii povesteam mamei ceva, foarte prinsa de firul povestii ca sa mai judec daca… da, daca face sens :)Dar eu nu sunt jurnalist si pe blogul meu pot inventa o neo-elfa daca vreau. Cu presa, zic eu, ar trebui sa stea putin altfel. Nu?

Ca realitatea isi face majoritatea stirilor externe traducand presa britanica, m-am lamurit demult. Dar parca niciodata nu am ras mai tare decat acum vreo 2 zile la citirea acestui articol “adaptat”. Pe cuvant ca as cauta si originalul daca as avea timp si rabdare.

Nu sare nimic in ochi? Uhm, hai sa va dau un indiciu:

 

Deci da! Bravo nenea autoru’! Bravo si mai mare nenea corectoru’! 😉

[fblike]





1984 al zilelor noastre

19 01 2013
Sunt ferm convinsa ca la un moment sau altul internetul a vuit despre ce putina intimitate avem in zilele noastre, despre cum fiecare miscare ne e urmarita si cum fiecare site pe care il accesam tine minte cate clickuri am dat, pe ce si de ce. Eh, m-am gandit sa zic si eu ceva pentru ca, incercand sa ma pun la curent cu ce se mai intampla acasa si sa aflu ultimele barfe mondene, mi-a sarit in ochi un titlu de genul “afla cum poti fi urmarit prin intermediul telefonului mobil”. Nu citez sursa si nu dau link, pentru ca nu l-am citit.

Eu traiesc in orasul cu cele mai multe camere de supraveghere pe metru (sau yard) patrat. La vedere sau ascunse. Cica mi-ar invada intimitatea. Doar cica, eu nu prea sunt de acord. Pana nu monteaza Boris o camera la mine in camera sa studieze daca ma dau cu crema pe picioare circular sau liniar, nu prea vad ce intimitate imi incalca. Ca mai rade careva de mine – in cazul in care ma observa that is – ca dansez pe strada noaptea la 12 cand vin acasa? Pai pentru ca intimitatea asta sa imi fie incalcata, nu trebuie camere, trebuie sa se uite careva pe geam. Si daca m-as simti atat de lezata, de ce as mai face-o?

Serios acum, nu ma intereseaza deloc, deloc, nici macar putin, ca google urmareste la ce carti sau oje sau case ma uit. Sau cu cine fac banking – sa citam reclame – sau de unde imi fac cumparaturile. Sau cu cine sunt prietena pe facebook sau cui i-am dat unfollow. Daca as vrea sa tin toate astea secrete, nu mi-as fi mutat mare parte a vietii sociale pe net, nu? Iar camerele… ma bucur sincer ca sunt acolo. Pentru ca daca da o masina peste mine si fuge, am o sansa sa plec in concediu in Thailanda pe banii idiotului. Situatia s-ar schimba daca mi-ar trebui planurile unei bombe atomice si l-as intreba pe google. Sau daca as vrea sa tranzactionez uraniu la coltul strazii. Da, atunci as urla ca toate drepturile mele sunt incalcate si alte cacaturi.

Nu spun nimic aici sau oral ce nu as sustine in fata oricui. Sunt perfect de acord ca in tara asta (defecta din anumite puncte de vedere) probabil cineva ma va da in judecata intr-o buna zi. Dar ar avea dreptate probabil 🙂

Pana atunci, google nu are decat sa ma bombardeze cu reclame personalizate in functie de siteurile pe care le accesez, nu are decat sa se si uite la conturile mele bancare. Angajatii lui Boris nu au decat sa imi admire miscarile inghetate si castile rosii si metropolitanii nenumarati la fiecare colt de strada nu au decat sa imi zambeasca frumos in continuare. Nu ma deranjeaza, atata timp cat nu imi afecteaza viata. Despre furtul de identitate nu discut aici, e prea complex subiectul.

Deci nu, nu imi simt intimitatea incalcata, libertatea limitata si – sincer – ma simt mai in siguranta asa. Si da, ma enerveaza cetatenii care se plang de CCTV-ul prezent peste tot dar care se incapataneaza sa traiasca aici, desi nu ii pune nimeni. Dar, din nou, asta e deja altceva.

Si candva o sa va povestesc despre cum poti ramane fara casa TA in tara asta si sa iti ia foarte mult timp sa ti-o iei inapoi.

[fblike]





2013, te-am asteptat cu nerabdare

2 01 2013
Nu am facut o recenzie a lui 2012. Pentru ca nu am in cap decat chestii nasoale legate de el pe care nu vreau sa le transform in biti, ca atunci devin si mai reale. Singurul lucru bun exceptional care s-a intamplat in 2012 nu are legatura cu mine si nu am nici un merit pentru el. Avansarea piticaniei. Inca nu am reusit sa imi adun cuvintele si pozele si tot sa expun ZIUA. Acea zi in care am fost infinit de mandra de ea. Si in care m-am convins (din nou) ca e geniala 🙂

Bun. 2013. Ce va aduce. Nu ce sper ca va aduce, ce VA ADUCE.

Pai, multe carti. Nu doar in biblioteca, si la mine in cap. Mi-am redefinit relatia cu Stephen Johan Kindle si am descoperit ca ii trebuie mai multa atentie decat i-am oferit de cand l-am primit pana acum. As avea si o lista, am mai adaugat la lista, am mai sters de pe lista… Plus ca o sa imi revizuiesc chestia cu “daca am inceput o carte, ma incapatanez sa o termin”. Nu. Daca am inceput o carte si nu imi place, o sa o trimit la naiba. Pentru ce sa pierd timpul? Cititul asta implicit va duce la cresterea locului asta. Pentru ca mi-e drag desi are 2 posturi pana acum si nu prea multi cititori.

O sa imi gasesc JOBUL. Acel job pe care il caut de juma’ de an si care (stiu eu!) ma cauta si el pe mine. And all shall be good with the world again.

Si, cel mai important, o sa am mai multa grija de mine. Pentru ca in ultima luna am constatat ca nu fac asta. Oricat m-as bate cu pumnul in piept ca eu sunt pe locul 1, am constatat ca nu e asa. Si nu e ok. La asta am inceput sa lucrez pe vremea cand 2012 inca isi mai dadea ultimele suflari si rezultatele au inceput sa se vada. Ceea ce e bine, dar in nici un caz suficient. Deci quality time eu cu mine, marit dozajul de egoism si miserupism si o sa realiniez planetele.

Nu sper intr-un 2013 mai bun, mai frumos, mai gras, mai fericit. Stiu clar ca asa va fi. Pentru ca o sa am grija sa fie.

Ceea ce va doresc si voua.

[fblike]





Draga Mos Craciun,

19 12 2012
Anul asta nu am fost cuminte. Deloc. As repeta faza aia cu “multe tampenii care m-au facut fericita”, dar nu e chiar asa. Nu au fost multe. Nu m-au facut neaparat fericita. Dar le-am facut. Pe unele nu le-as mai face, daca as lua-o de la capat. Altele ar ramane la fel, as gestiona doar consecintele putin mai altfel.

Draga Mos Craciun, cand ne-am despartit anul trecut te-am rugat ca anul asta sa ma cauti la mama acasa. Nu sunt acolo, tot prin gradina trebuie sa intri sa ajungi la brad. O sa iti las prajituri si cola langa.

Draga Mos Craciun, vreau un singur lucru de la tine. Un 2013 putin mai prietenos ca 2012. Mai putin stresant. Mai putin isteric. Un 2013 care sa stie bunele maniere, macar la nivel de baza.

Draga Mos Craciun, eu te astept. Vezi tu acuma daca vii.

[fblike]





Existenta extrema de pieton

18 12 2012
De cand traiesc mai mult in centrul urbei decat oriunde altundeva, am constatat urmatoarele:

In primul rand, ca acolo e mai cald. Da, la 52 de minute de metrou de casa mea e mai cald. Daca atunci cand ies din casa, la 10 jumate fix, aici e totul perfect inghetat (la modul ca, adormita fiind, intr-o zi o sa imi rup gatul alunecand), atunci cand ajung acolo trebuie sa ma desfularesc si – cateodata, cand nu se incapataneaza vantul sa se afirme – sa bag si iepurele in ghiozdan.

In al 2-lea rand, ca am dezvoltat alergie la 2 specii. Prima – si aici sper sa nu ma injure Barbie prea tare – specie e cea hibrida a biciclistilor. Care, in mare lor majoritate, sunt pe locul doi la cei mai nesimtiti (despre cat de inconstienti sunt ar trebui sa zica EL, ca nu o data era sa bage cativa in spital. Dar despre asta alta data). Adica vrei sa folosesti partea carosabila. Bun, bafta tie. Sunt pieton, cearta-te cu masinile pe ea. Dar daca tot esti pe partea carosabila, ce ar fi sa si respecti culorile de la semafor? Nu pentru ca s-ar putea sa te ia vreo masina care are verde pe capota (asta e treaba ta, nu a mea), dar s-ar putea sa dai peste mine. Peste mine, care am VERDE deci e dreptul meu sa trec, EU am prioritate, NU tu, eu ar trebui sa urlu dupa tine ca esti idiot, nu invers. Si totusi se intampla invers. Nu intru in polemica “de ce sunt biciclisti pe drum”, ca mi se pare pointless. Si biciclistii sunt participanti la trafic, undeva trebuie sa existe si ei. Dar sa existe ca toata lumea, nu mai cu mot ca ei au 2 roti powered de 2 picioare putere.

A doua specie, locul 1 mondial la nesimtire maxima, e cea a taximetristilor. Credeam ca doar aia din Hunedoara sunt mai above everyone din trafic. Nu. Deci nu. Trecerea de pietoni nu exista in vocabularul lor. Faptul ca tu, ca pieton esti pe jumatate din banda lui, pe TRECEREA DE PIETONI, este irelevant. TU trebuie sa te feresti, ca nea taximetristul nu stie ca 1) are pedala de frana si 2) e obligat sa o foloseasca in asemenea cazuri.

So, astept cu interes sa dea vreun biciclist peste mine. Sau vreun taximetrist. Pe trecerea mea de pietoni. Preferabil inainte sa apuc sa imi cumpar cafeaua, ca daca mi-o varsa iese urat. Ca sa ma judec 6 luni cu ei, timp in care sa imi vindec mana rupta (potentiala mana rupta) si pe urma sa ma duc in Thailanda pe banii lor.

Pana atunci, instinctul de supravietuire ma tot scoate din calea lor (in ultima secunda de multe ori) si eu ii injur zilnic. Si zau ca le-as lua la unii rotile sau permisele (dupa caz) si i-as face pietoni pentru 1 zi in zona aia. Sa vada si ei cum e.

[fblike]





Cand ai 2 acase

3 12 2012
Acum 3 ani si 5 luni fara o sapamana cand am plecat am tot auzit ca primii 3 ani sunt ok. Ca undeva la 3 ani sau imediat dupa te apuca depresiile de cetatean prea departe de casa.

Cum imi sta mie bine, am zis ca sunt povesti. Ca, daca esti capabil sa filtrezi totul, sa le imparti, poate fi ok. Ca eu o sa pot, o sa fac, o sa redescopar gaura la macaroana patrata. Am zis foarte plina de mine ca pana la Craciunul urmator nu o sa imi fie dor de Romania.

Mi-a fost. Dupa 7 luni ma urcam in vibratorul roz, plina de dor si povesti. Dor de mama, de cea mai geniala bunica din lume, de sor-mea care incepuse academia si eu nu fusesem acolo, de fumatul oriunde, de gropile din asfalt.

Am reusit si nu prea sa jonglez.

Si au trecut 3 ani. Anul asta m-am urcat de 3 ori in avion si o data in masina, mult mai plina de dor de fiecare data. De cateva ori mi-am revizuit optiunile, sa vad daca nu cumva pot sa nu mai trec canalul si inapoi la cetatenii care conduc pe partea gresita a drumului.

Sunt de acord ca anul asta nu a fost cel mai romantic an al existentei mele, DAR… Tot e nasol cand ai 2 acase, cand nu mai reusesti sa iti dai seama exact care e mai acasa decat cealalta, cand parca insula nu mai are farmec si romania da.

EL spune ca e doar pasa proasta prin care trec (de cateva luni???) si imi tot aduce aminte fluturii entuziasmati de demult. EL este genial si daca as zice ca maine ne mutam pe luna, s-ar apuca de impachetat. Si ar incepe cu cartile si vederile mele. Si probabil stie mai bine ca mine ce ma va face fericita pe termen lung, pentru ca nu o data s-a intamplat sa ii multumesc ca nu m-a ascultat, desi in respectivul moment mi s-a parut de o rautate infernala. Doar ca parca nu mai recunosc fluturii entuziasmati. Si parca merg inainte din inertie si incapatanare, pe principiul “au trecut 3 ani si 5 luni fara o saptamana din 5, de ce sa ii arunc la gunoi?”

Disclaimer: postul prezent e scris pe telefon, din aeroport. Aeroporturile romanesti au defectul de a ma deprima la extrem de fiecare data”.

[fblike]





Momentul in care am realizat ca sunt adult

27 11 2012
Nu a fost acum 3 ani, 4 luni si 17 zile cand am aterizat pe insula. S-a intamplat acum cateva zile.

In 2005 am fost eu ultima data la mare. Asa cum trebuie. Cu cortul, costum de baie, balaceala si plaja. Atat de multa plaja ca am facut insolatie. Moment in care i-am trimis mesaj disperat mamei ca am insolatie si ce sa fac. Nu invatasem inca virgula ca daca esti la mai mult de 20 de kilometri distanta de instantele parintesti sau nu ai inventat teleportarea NU comunici asa ceva cand mama e la Hunedoara si tu in Vama Veche. Mama mi-a explicat ce sa fac, am facut.

Alt moment, inainte de asta, a fost cand am ramas fara portofel in Timisoara. Si coborasem din tramvai… undeva. Nu stiam exact unde, eram de 3 zile acolo si eram mai dezorientata decat un pui de gaina beat. Dezorientata sunt si acum, nimic de zis.

Ei, acum cateva zile s-a intamplat. Momentul. ACEL moment in care am realizat ca sunt om mare si (mai ales) responsabil. Momentul in care a inceput sa imi curga nasul mai rau ca dusul nostru cand s-a rupt furtunul. Pentru ca de-a lungul istoriei m-am indopat cu mai multe pastile decat ar fi fost ok, am zis ca daca e doar nasul ma tratez cu mult laudatul (de britanici) ceai de ghimbir cu lamaie si miere (de casa, romaneasca, buna). Am trecut peste faptul ca ghimbirul este iute si nu imi place deloc, deloc, nici macar putin. Am baut ceai. A ajutat si nu prea. Asa ca, daca am vazut ca nu trece, mi-am deplasat partea dorsala la farmacie si le-am explicat ca vreau pastile sa imi treaca robinetul inlocuitor de organ olfactiv si sa il desfunde pentru ca, surprinzator, imi face placere maxima sa respir. Aia de la farmacie insista sa imi dea spray nazal, eu ma chinuiam sa ii explic ca NU vreau spray. Deloc, deloc, nici macar putin. Pentru ca sprayul ajuta 5 secunde, dupa care respiratul devine un lux. Greu, foarte greu am convins-o pe tanti (paranteza: nu vreau sa fiu rasista sau ceva, dar daca trebuie sa dai pastile fara reteta, nu ar trebui sa intelegi si sa vorbesti putin engleza??? Serios, acuma!) si am plecat victorioasa cu pastilele. Pe care le-am luat la timp si cum trebuie. Si acum am din nou nas care primeste aer. Yeeey, me!

Bon, a trecut nasul. Raceala, insa, a descoperit ca eu sunt o gazda perfecta si s-a mutat in gat. Am rezolvat fara pastile si gatul, cu miere cu lingurita si comprese cu spirt.

Bun, am trecut prin toate etapele racelii hipioate cu un singur scop. Acela de a sublinia ca in nici un moment, dar in nici un moment nu am sunat-o pe mama sa o intreb ce sa fac. Sau sa ma vait. Si nu am asteptat sa ajung la nenea doctorul indian.

Yes, yes, poate lumii i se pare normal ca la 28 de ani sa fii in stare sa te tratezi singur de raceala fara sa fugi la mama dar pentru mine asta a fost momentul in care m-a lovit maturitatea.

Oh, well…

[fblike]