De frica ca cel mai EL dintre ei ar fi uitat drumul spre casa de cand nu a mai vazut-o, am luat decizia capitala sa ma duc sa il recuperez de aproape de vama. Sa folosesc pe post de gps, daca ma intelegeti.
Pana la Arad a fost ok. Chiar lejer. Mi-am delectat ochii cu Tolstoi, am baut o cafea. Din Arad a inceput nebunia. Pentru ca pana la Arad stiam sa ajung. Dincolo de Arad… hmmm, nu. Sau ma rog, aveam o banuiala vaga.
Al meu prieten gugal, pe care l-am solicitat si suprasolicitat in ultima vreme, imi spusese ca trebuie sa ma urc in trenul cu directia Nadlac. Asa ca am luat drept un zambet de la Maria Sa Universul faptul ca primul ghiseu care mi-a aparut in fata ochilor a fost unul pe care scria “Bilete Nadlac. Bilete…” (localitate pe care creierul meu nu a mai fost in stare sa o retina). La ghiseu, o muratura. Dar din aia uitata in camara 10 ani si ajunsa la stadiul suprem al acrelii. Dar eu eram decisa sa fiu zen. Sa nu las pe nimeni si “pe nimic” sa ma enerveze. Pentru ca ploua si era frig. Nu stiu de unde am scos un asemenea motiv, dar nah… Pe urma am inceput sa ma interes si de tren. Cand, unde si de ce. Cu informatiile pretioase repetate precum poezia inainte de serbare (nu stiu de ce memoria mea ma lasa), am decis CAFEA. Pentru ca mi-era somn si frig. Asa ca there was coffee. Care pe undeva aducea a esenta mea de cafea facuta pe vremea cand aveam job si pofte de cafea. Asa ca nu am dormit pana la 4, dar nu conteaza.
Si a venit trenul. De la Nadlac. Si urma sa plece tot acolo. Eu, habarnista rau, ma duc direct la nenea nasul si il intreb a cata statie e Pecica. Nenea nasul se apuca sa numere pe degete. Si dupa ce numara si numara si numara… stabileste ca a 4-a (ulterior am stabilit eu ca data viitoare cobor la a 5-a dar ma rog). Pe urma se enerveaza ca l-am pus sa numere.
– Pai cum? Plecati si habar nu aveti unde plecati? Tinerii din ziua de azi sunt incredibil de inconstienti.
Eram in continuare zen. Asa ca m-am abtinut sa ii explic ca stiam foarte bine unde plecasem. Doar ca nu stiam unde sa cobor. Ca daca il urc si eu in Hunedoara – Deva si il pun sa coboare la Cristur sa vad cum se descurca. Idiotul!
Bun, ajuns in maria sa ORASUL Pecica. Care pe lungime are 5 km masurati la pas. La pasul meu. And I hate walking.
Si am furat dude. Ma rog, eu nu traiam cu sentimentul ca le-am furat. Dudul era la marginea drumului… pline de dude si in si sub el. Deci am zis ca nu pagubesc pe nimeni cu 10 dude. Yeah, you’d think. A iesit o babuta (pe care in alte conditii as fi considerat-o chiar simpatica) si a inceput sa urle la mine ca ii fur dudele! Buuun, mi-era foame si frig si nici macar autosugestia nu mai ajuta la starea zen. Asa ca m-am enervat. Si am intrebat-o daca vrea sa i le platesc. Ca pana mea! Erau 10 dude. Oricum inutile, ca nici tuica nu se face din ele. Nu cred ca se astepta la reactia asta asa ca a zis ca nu… dar ca data viitoare sa cer voie. OK, notat. La urmatoarea excursie de nebuna prin Pecica, cu 500 de metri inainte de punctul 0 sa ma apuc sa urlu de nebuna la tanti aia la poarta sa ii cer voie sa ii iau 10 dude. Clar.
Si am ajuns. Si am mancat ca dupa cei 7 ani de foamete biblici. Si m-am pus pe asteptat. Si m-am uitat la stirile de pe pro si la nora pentru mama (NU incercati asa ceva) si la ceva inceput de film cu Stallone. Si intr-un final, dupa cozi infinite in vama, a aparut si EL.
Returul, de data asta cu Gini cu tot a fost plictisitor. Condimentat de un radar agatat cu 68 in localitate. Care ne-a costat mai putin decat 61-le lui sisu’ mic.
AMR 39 de zile. Si inca 4 pana la terminarea licentei. Si inca 25 pana la sustinerea ei. Daca ma hotarasc totusi sa ma inscriu maine (da, mama, o sa ma inscriu, nu fa stop cardiac). Si gata 🙂
Tenisi prin Londra 
Cine, ce-a zis pe aici