Eu scriu rar despre carti. Aproape niciodata despre cele care imi plac. Nu sunt lamurita de ce.
Cartea asta nu face exceptie. M-a enervat atat de tare incat, daca irlandezul pacii era langa mine, il plezneam. Sau ii dadeam cu ea in cap. Parerile personale, insa, la final.
Chestii inteligente despre carte s-au scris pe wikipedia asa ca nu o sa va mai plictisesc si eu cu ele.
Cartea incepe cu schimbarea universului lui Bruno, un pusti de 7-8 ani. In urma unei cine la ei acasa la care au venit si “the Fury” si “the nice blond lady”, tatal lui, gradat puternic in armata nazista, este detasat in mijlocul lui nicaieri si, pentru ca nu era decent si de bun gust pentru societatea vremii sa plece singur, trage si toata familia (sotie, fiica, fiu) dupa el.
Lui Bruno nu ii place schimbarea, se plictiseste si incepe sa exploreze locul. Asa da peste un lagar de concentrare. Nu stie – si nici nu va afla – ce este acela un lagar de concentrare. Pentru el inseamna multi oameni la un loc, care arata la fel si copii care probabil nu se plictisesc pentru ca au tovarasi de joaca. In lagar, sau mai exact langa gardul lui, il cunoaste pe Shmuel, un pusti de 8 ani, polonez. Initial, totul se rezuma la povesti despre locurile unde au copilarit pana atunci. Pe urma, Bruno incepe sa ii aduca de mancare si sa nu mai reziste nici o zi fara sa isi vada prietenul de la care afla, intamplator, ca se afla in Polonia si nu in Germania, cum crezuse pana atunci.
Nu intelege de ce omul care le serveste cina nu isi ridica privirea din pamant si nu zambeste niciodata. Nu intelege de ce Shmuel nu are voie sa vina sa se joace cu el sau de ce el nu se poate duce la Shmuel. Nu intelege de ce ajutorul tatalui sau se poarta urat cu omul care le serveste cina. Curios este ca nici nu intreaba.
Nu o sa ma apuc sa povestesc toata cartea.
O sa dau de gol sfarsitul, insa. Nu de alta, dar cartea nu este o capodopera, nu ma poate injura nimeni ca i-am stricat cine stie ce placere. In plus, finalul este previzibil de la prima interactiune a lui Bruno cu Shmuel.
Intr-una din zile, tatal lui Shmuel dispare si Bruno se ofera sa il ajute sa il caute. Coincidenta face ca, exact atunci, sa ia de undeva paduchi iar mama sa este nevoita sa il rada in cap. Glumind ca asa arata ca Shmuel, dar in alte haine, lui Bruno ii vine ideea ca prietenul sau sa ii faca rost de o pijama in dungi si sa se strecoare pe sub gardul ghimpat in lagar. Zis si facut.
Ei, sa vezi si sa nu crezi, exact cand este Bruno in lagar, ofiterii nazisti aduna o gramada de oameni si ii baga in camera de gazare. Si, sa vezi si sa nu crezi din nou, fix Shmuel si Bruno sunt in seria asta.
Tatal sau, nazist pana in maduva oaselor, il cauta disperat. Mama lui pleaca la Berlin, gandindu-se ca Bruno a plecat de nebun spre casa. La 1 an de la disparitia lui Bruno, tatal lui se plimba pe langa gardul langa care se intalneau copii si constata ca pe sub el s-ar fi putut strecura un copil de statura fiului sau.
End of story.
Si acum revolta personala.
In primul rand, nu ma intereseaza in cate limbi a fost tradusa si cate filme s-au facut dupa ea, cartea e proasta spre execrabila. Twilight, care era probabil cea mai proasta lectura a vietii mele, este o capodopera comparativ.
In al 2-lea rand, cartea a fost tradusa in atatea limbi si s-a facut atata propaganda pe film doar si numai din cauza subiectului abordat.
Ceea ce ma aduce la urmatorul punct. Nu stiu exact cum un cetatean de 39 de ani are pretentia sa redea atmosfera din perioada aia. Nu este suficient sa citesti carti de istorie, sa vizitezi lagarele din Polonia si mai stiu eu ce ca sa poti sa scri o carte despre o perioada istorica. Nu, nu accept argumente despre chestii fictionale puse intr-un anumit eveniment istoric. Pentru ca mi s-a acrit. Mi s-a acrit de evreii care isi plang de mila pentru cat de oropsiti au fost ei acum aproape 70 (!!!) de ani dar care nu au nici cea mai mica greata sa omoare palestinieni. Mi s-a acrit de drepturile nesfarsite ale evreilor in diverse tari pe aceste considerente (desi cei care beneficiaza de drepturile in cauza s-au nascut cu mult dupa terminarea razboiului) si care fenteaza tarile alea in ultimul hal. Mi s-a acrit sa tot fie scosi eroi si martiri si napastuiti pentru ca lumea sa inchida ochii la ce fac acum.
Nu, nu sunt antisemita. Nu, nu sunt neonazista sau nazista de nici un fel. Dar consider ca ar fi cazul sa ne oprim. Noi, ca omenire. Sa incetam sa scormonim trecutul si sa tot aratam cu degetul o tara care in momentul asta e democrata si civilizata. Sa uitam ca de fapt orice natiune de pe fata pamantului isi are portia de istorie sangeroasa si sa ne concentram atentia doar pe una.
Sau, daca tot se incapataneaza cineva, macar sa se incapataneze cineva care este in stare sa scrie. Si cu asta mi-am terminat sirul oricarei lecturi care are cea mai vaga tangeta cu perioada respectiva. Pentru ca daca mai citesc ceva (fictionala, istorica, pro Hitler, anti Hitler, suspinatoare sau de orice fel) o sa vomit la propriu.
Tenisi prin Londra 
Cine, ce-a zis pe aici