Rebranding needed

Sau nici macar rebranding, reapucare. Oare sa il salvez si sa start fresh sau sa il las aici? Hmmm….

iLove

Because it’s been a while since I wrote anything around here and since I realised, looking (reading) back that I abused my blog as a therapist, I figured I try to make a comeback rambling about what I love. What I used to love. What I may love and not see it.

You know that smell of a new book? Yeah, I love that one. I made several book sales people laugh because every time I enter a bookshop I close my eyes for a second and sniff the air. The same thing happens whenever I am close to the sea. Any sea. Except there are no book sales people to laugh at me there. Rambling on about smells, I love love love how air smells after a heavy rain, like today.

I love smiles. You know, that kind of smiles that you can see in someone’s eyes as well. That moment when someone’s face lights up.

I love summer and heat. I could probably live in a desert. Well, if it had a sea. Or at least a decent sized lake.

I love Christmas and Christmas trees and Christmas lights. Yes, yes, Christmas is in winter but for 3 days I can actually say I love winter.

I love London by night. It is, without a doubt the most amazing place ever. I’ll grow up some day and learn to drive and, if I don’t go to jail for running over all the people I want to (and maybe some innocent bystanders), I’ll drive through London every night for a month.

I love small, colourful things. And cake. And coffee, if it’s properly made. And Red Marlboro. And trains. And seagulls. And surprises as long as they don’t make me forget how to breathe. And endless conversations with random people about nothing in particular.

I sort of needed to remind myself that I used to love writing nonsense as well. 🙂

Somewhere, September has begun

And, as Billie Joe keeps saying for about 8 (?) years now, wake me up when it ends.

Since all my random thoughts pop up in English lately, I don’t see why not I should write in it as well. Funniest thing is that sometimes I start rambling in Shakespeare’s language while being on the phone with my Granny. Who, needless to say, does not speak it. Or understand it. Oh, well…

People keep telling me lately that I’m too old to take life one day at a time, that I should have plans for the infinite future or at least an idea of what I want to do with my life. They may be right but that doesn’t stop me from taking life one day at a time, not having plans and having no clue what so ever where and how I will be next year. Or next month for that matter.

It took me about 5 months to decide to quit my previous job. It took me 5 minutes to give my notice to this one. No, I’m not quitting in the end but only because the reasons why I wanted to go have been solved. So yeah, apparently life has a way of sorting out on its own so why should I make a complete drama over it?

Maybe it would be ok to have plans and all that but the last ones I had did not turn out very good. Not good at all. So I’m going back to being 19 forever (and ever and ever and ever ever) and making plans from Saturday to Sunday. And that is it.

So wake me up when it's all over

Pentru ca eu nu prea stiu cum sa ma gestionez pe mine, daramite situatii. Spre deosebire de ce zice poetul, I do know I am lost si nu intr-o statie de metrou cu o harta in mana.

Universul are un mod foarte ciudat de a face misto de mine. Ma pune in toate situatiile pe care am fost incapabila sa le inteleg la altii. Doar ca nu ma face mai capabila atunci cand ma pune pe mine in ele.

Toto, we’re not in Kansas anymore. And, somehow, we’re really screwed.

Stii momentul ala…

Momentul ala in care stii, esti sigur 100% ca ce faci nu e bine deloc, dar DELOC, nici macar putin… Cand esti sigur ca toate se vor termina prost pentru ca nu au cum sa se termine bine? Cand stii ca nu te joci doar cu egoul tau dar si cu sentimentele altora? Si desi stii toate astea, continui sa faci ce faci desi stii ca nu e bine deloc. Dar DELOC. Nici macar putin. Nici macar nu e tangentiala intr-un punct cu notiunea de “bine” toata treaba asta.

Si stii momentul ala cand totul se va duce dracu si o sa ramai undeva intrebandu-te ce cacat a fost in mintea ta de ai facut toate alea? Da, e momentul imediat urmator momentului in care stii, esti sigur 100% ca ce faci nu e bine deloc, dar DELOC, nici macar putin. Doar ca ala inca nu a venit, il mai amani putin. Putin de tot…

Despre nimic

Pentru ca “acasa” nu mai e “acasa” de ceva vreme, m-am mutat la lucru. Laptopul nu l-am mai pornit din Romania, cand mi-am adus aminte ca uitasem sa platesc factura la gaz. Si inainte de asta, nu retin momentul in care l-am folosit ultima data.

Telefonul e suficient pentru nevoile de comunicare, dar nici din alea nu mai am.

Incerc sa imi dau seama care ar fi urmatoarea miscare logica. Pana acum nu am gasit nici una, orice as muta tot imi dau singura mat.

O sa o gasesc eu la un moment dat si o sa ma mut de la lucru, o sa imi pornesc laptopul mai des si o sa citesc iar.

Uhm…

Si ca intotdeauna, Universul se hotaraste sa imi dea cate o palma cand mi-e lumea mai draga. Nimic grav. Doar ca toate teoriile mele definitive si revolutionare referitoare la un anumit subiect au fost lasate mai moale. Pentru ca asa se intampla intotdeauna! Vrea el (universul cu u mic ca nu merita u mare) sa imi arate ca nu detin adevarurile absolute si definitive. Stiam asta. Dar ma incapatanam sa ignor stiinta. Deci uhm…

2013, te-am asteptat cu nerabdare

Nu am facut o recenzie a lui 2012. Pentru ca nu am in cap decat chestii nasoale legate de el pe care nu vreau sa le transform in biti, ca atunci devin si mai reale. Singurul lucru bun exceptional care s-a intamplat in 2012 nu are legatura cu mine si nu am nici un merit pentru el. Avansarea piticaniei. Inca nu am reusit sa imi adun cuvintele si pozele si tot sa expun ZIUA. Acea zi in care am fost infinit de mandra de ea. Si in care m-am convins (din nou) ca e geniala 🙂

Bun. 2013. Ce va aduce. Nu ce sper ca va aduce, ce VA ADUCE.

Pai, multe carti. Nu doar in biblioteca, si la mine in cap. Mi-am redefinit relatia cu Stephen Johan Kindle si am descoperit ca ii trebuie mai multa atentie decat i-am oferit de cand l-am primit pana acum. As avea si o lista, am mai adaugat la lista, am mai sters de pe lista… Plus ca o sa imi revizuiesc chestia cu “daca am inceput o carte, ma incapatanez sa o termin”. Nu. Daca am inceput o carte si nu imi place, o sa o trimit la naiba. Pentru ce sa pierd timpul? Cititul asta implicit va duce la cresterea locului asta. Pentru ca mi-e drag desi are 2 posturi pana acum si nu prea multi cititori.

O sa imi gasesc JOBUL. Acel job pe care il caut de juma’ de an si care (stiu eu!) ma cauta si el pe mine. And all shall be good with the world again.

Si, cel mai important, o sa am mai multa grija de mine. Pentru ca in ultima luna am constatat ca nu fac asta. Oricat m-as bate cu pumnul in piept ca eu sunt pe locul 1, am constatat ca nu e asa. Si nu e ok. La asta am inceput sa lucrez pe vremea cand 2012 inca isi mai dadea ultimele suflari si rezultatele au inceput sa se vada. Ceea ce e bine, dar in nici un caz suficient. Deci quality time eu cu mine, marit dozajul de egoism si miserupism si o sa realiniez planetele.

Nu sper intr-un 2013 mai bun, mai frumos, mai gras, mai fericit. Stiu clar ca asa va fi. Pentru ca o sa am grija sa fie.

Ceea ce va doresc si voua.

[fblike]

Draga Mos Craciun,

Anul asta nu am fost cuminte. Deloc. As repeta faza aia cu “multe tampenii care m-au facut fericita”, dar nu e chiar asa. Nu au fost multe. Nu m-au facut neaparat fericita. Dar le-am facut. Pe unele nu le-as mai face, daca as lua-o de la capat. Altele ar ramane la fel, as gestiona doar consecintele putin mai altfel.

Draga Mos Craciun, cand ne-am despartit anul trecut te-am rugat ca anul asta sa ma cauti la mama acasa. Nu sunt acolo, tot prin gradina trebuie sa intri sa ajungi la brad. O sa iti las prajituri si cola langa.

Draga Mos Craciun, vreau un singur lucru de la tine. Un 2013 putin mai prietenos ca 2012. Mai putin stresant. Mai putin isteric. Un 2013 care sa stie bunele maniere, macar la nivel de baza.

Draga Mos Craciun, eu te astept. Vezi tu acuma daca vii.

[fblike]

About life, Universe and everything

Nu am crezut niciodata ca un om e prea bun pentru un loc de munca. Nu am crezut niciodata ca cineva se injoseste daca are un anumit job. E drept, am refuzat cu indarjire sa lucrez la terasa in orasul meu micut, dar asta nu din cauza muncii in sine cat din cauza faunei.

Nu cred ca daca pe diploma mea scrie inginer ma umilesc la actualul loc de munca. Deloc. Trec prin faza in care imi place, durerile de picioare sunt nesemnificative si zambesc 8 ore pe zi nu pentru ca mi s-a spus ci pentru ca, asa cum zice un coleg de-al meu certat rau cu engleza “e gratis si face oamenii fericiti”. Si mai ales pentru ca imi vine.

Ultimul meu loc de munca suna pompos. Prea pompos pentru ce era de fapt. Avea responsabilitati nenumarate, de le caram cu mine si in concedii cand imi incepeam ziua punand lumea pe hold ca sa rezolv probleme de servici. La inceput mi-a placut. Ma trezeam dimineata de buna voie si ma duceam cu placere la munca. Pana cand am constatat ca lumea mea ajunsese sa graviteze in jurul jobului. Ca ACEL job ajunsese centrul universului, cand de fapt scopul lui ar fi trebuit sa plateasca pentru un alt centru… daca “face sens”. Mi-a luat mult sa ma conving eu pe mine sa imi bag picioarele. Dar mi le-am bagat. Pe principiul ca life has a way of sorting things out, trebuie doar sa agiti putin paiul in pahar.

So, dupa 3 ani de IT consultant / assistant manager / customer service manager sau cum cacat imi mai zicea cetateanul ala cand se gandea sa imi mai complice putin viata am zis STOP. Si luat o pauza. De la tot. Am vegetat si m-am gandit la nimic si la tot. Am fost acasa si nu am mai pus pe nimeni pe hold. I actually enjoyed a holiday. Dupa 3 bloody ani!

Acum vand sushi. Pe bune. Intr-un take away micut dintr-un lant mic. Vorbesc cu oamenii si incerc sa tin minte cam ce vrea fiecare, pentru ca in marea loc majoritate sunt tot aia. Ma trezesc dimineata zambind si ajung la miezul noptii acasa cu picioarele dureroase dar mult mai odihnita dupa 12 ore de metrou – lucru – pauza – lucru – metrou decat acum 1 an. Nu ma intereseaza ca salariul nu mai e la fel, ca mi s-a repetat ca sunt prea buna sa fac asta, ca… Ma intereseaza ca mi-e bine. Ca in alea 2 ore zilnice pe metrou citesc mult. Si ca faptul ca mi-am dat demisia a fost cel mai bun lucru pe care l-am facut anul asta. Pentru mine.

[fblike]