1984 al zilelor noastre

Sunt ferm convinsa ca la un moment sau altul internetul a vuit despre ce putina intimitate avem in zilele noastre, despre cum fiecare miscare ne e urmarita si cum fiecare site pe care il accesam tine minte cate clickuri am dat, pe ce si de ce. Eh, m-am gandit sa zic si eu ceva pentru ca, incercand sa ma pun la curent cu ce se mai intampla acasa si sa aflu ultimele barfe mondene, mi-a sarit in ochi un titlu de genul “afla cum poti fi urmarit prin intermediul telefonului mobil”. Nu citez sursa si nu dau link, pentru ca nu l-am citit.

Eu traiesc in orasul cu cele mai multe camere de supraveghere pe metru (sau yard) patrat. La vedere sau ascunse. Cica mi-ar invada intimitatea. Doar cica, eu nu prea sunt de acord. Pana nu monteaza Boris o camera la mine in camera sa studieze daca ma dau cu crema pe picioare circular sau liniar, nu prea vad ce intimitate imi incalca. Ca mai rade careva de mine – in cazul in care ma observa that is – ca dansez pe strada noaptea la 12 cand vin acasa? Pai pentru ca intimitatea asta sa imi fie incalcata, nu trebuie camere, trebuie sa se uite careva pe geam. Si daca m-as simti atat de lezata, de ce as mai face-o?

Serios acum, nu ma intereseaza deloc, deloc, nici macar putin, ca google urmareste la ce carti sau oje sau case ma uit. Sau cu cine fac banking – sa citam reclame – sau de unde imi fac cumparaturile. Sau cu cine sunt prietena pe facebook sau cui i-am dat unfollow. Daca as vrea sa tin toate astea secrete, nu mi-as fi mutat mare parte a vietii sociale pe net, nu? Iar camerele… ma bucur sincer ca sunt acolo. Pentru ca daca da o masina peste mine si fuge, am o sansa sa plec in concediu in Thailanda pe banii idiotului. Situatia s-ar schimba daca mi-ar trebui planurile unei bombe atomice si l-as intreba pe google. Sau daca as vrea sa tranzactionez uraniu la coltul strazii. Da, atunci as urla ca toate drepturile mele sunt incalcate si alte cacaturi.

Nu spun nimic aici sau oral ce nu as sustine in fata oricui. Sunt perfect de acord ca in tara asta (defecta din anumite puncte de vedere) probabil cineva ma va da in judecata intr-o buna zi. Dar ar avea dreptate probabil 🙂

Pana atunci, google nu are decat sa ma bombardeze cu reclame personalizate in functie de siteurile pe care le accesez, nu are decat sa se si uite la conturile mele bancare. Angajatii lui Boris nu au decat sa imi admire miscarile inghetate si castile rosii si metropolitanii nenumarati la fiecare colt de strada nu au decat sa imi zambeasca frumos in continuare. Nu ma deranjeaza, atata timp cat nu imi afecteaza viata. Despre furtul de identitate nu discut aici, e prea complex subiectul.

Deci nu, nu imi simt intimitatea incalcata, libertatea limitata si – sincer – ma simt mai in siguranta asa. Si da, ma enerveaza cetatenii care se plang de CCTV-ul prezent peste tot dar care se incapataneaza sa traiasca aici, desi nu ii pune nimeni. Dar, din nou, asta e deja altceva.

Si candva o sa va povestesc despre cum poti ramane fara casa TA in tara asta si sa iti ia foarte mult timp sa ti-o iei inapoi.

[fblike]

Facebookul si relatiile

Sau facebookul in relatii. Sau relatiile in era facebookului. Sau … sau mai bine sa dezvolt.

Cand am inceput eu sa activez pe facebook, acum vreo 3 ani, l-am corupt si pe EL. Nu de dragul fostilor colegi, al rudelor sau altceva, nu nu! Era mania cu farmville, acea chestie malefica si datatoare de dependenta, de la care au mai pornit inca tasti milioane de ville-uri, unele mai malefice ca altele. Si asa am ajuns si “in a relationship with…”. Faza cea mai faina a fost cand mi-am schimbat contul de facebook si ca sa ma pot pune iar intr-o relatie cu ELul meu, a trebuit in prealabil sa ies din ea, ca nu ma lasa sa fiu intr-o relatie cu un om care era deja in (alta) relatie cu cineva. Face sens? Da, bun.

Dupa o perioada de timp, ne-am lasat de ville-uri. Si eu, si EL. Eu inca sunt dependenta de facebook, EL nu. Intra putin spre deloc, motiv pentru care m-am simtit in deplina siguranta sa dau share la cadoul cadoului lui Craciun. Evident, exact atunci a intrat el sa vada ce mai face lumea. Care lume a lui pe facebook, e putina. Si ia ghici, ghicitoarea mea, ce i-a sarit lui primul lucru in fata cand a intrat? Da, legoul. ACEL lego minunat, nemaivazut, care a durat 5 ore sa fie facut. Cu manual de instructiuni si priviri disperate (ale LUI) cand puneam si eu mana pe vreo piesa. Pentru ca pot sa ma ating de ce vreau eu, sa fumez in masina si sa imi transform portiera in cos de gunoi daca vreau eu, sa nu ii dau de mancare cu zilele si sa il pun sa-si spele hainele dar de jucarii sa nu ma leg.

Revenind. Stiu ca e antisocial pe net. Ca nu imi citeste blogul si nu o sa imi dea like pe facebook nici in 1000 de ani. Ca se mai uita pe acolo, ca mai da like la altcineva, ca… Ma deranjeaza? Nu. Adica pana mea, traim in aceeasi casa. Daca ii plac unghiile mele, imi spune, nu imi da like pe facebook. Daca ii place cum imi sta parul imi spune ca my hair looks cute. Pozele pe care le am sunt facute 99% de EL. Vorba unui prieten de-al meu, cum ar fi sa stam in pat unul langa altul, fiecare cu laptopul in brate si sa ne dam like reciproc? Ceva de genul “imi place poza ta pe care ti-am facut-o eu” (tot citat, din acelasi prieten).

Deci sa imi explice si mie cineva logica asta. Pentru ca sunt oameni care se agita, se streseaza, se isterizeaza ca gigica sau gigelul consort nu foloseste butonul de like decat pentru alte persoane. Deci DE CE??

… stau mai mult in cap …

Bun, deci acum 2 luni jumate (cam atat vine de la inceputul lui iunie, nu?) luam decizia istorica de a-mi da demisia. Vorba lui Bone’, mi-am pierdut venitul, mi-am castigat libertatea.

1 luna mai tarziu de la momentul in care chiar mi-am luat libertatea in brate si am strans-o tare, de frica sa nu mi-o ia cumva cineva, sunt mega dezorientata. Toate povestile alea cu “atunci cand o sa imi dau demisia si o sa am timp” … well, au ramas la stadiul de povesti, nici una nu prinde nici macar o impresie de forma. In afara de dormit. Da, aia pot sa fac. Cu pasiune cam 14 ore pe zi.

Si nu prea stiu de unde sa apuc toata situatia asta. Sa ma apuc macar sa dau o idee de forma unei chestii. Ca sa nu mai zic de job hunting…

[fblike]

acum 10 ani…

Aveam 17 ani, ma gandeam ca mai am 1 an si plec de acasa, topaiam la gandul asta si abia asteptam sa fiu mare.

Acum aproape 10 ani pierdeam nopti intre integrale, formule chimice si povesti nemuritoare. Ale mele, credeam eu. Alte altora, cum s-a demonstrat mai tarziu.

Acum, aproape 10 ani mai traziu, sunt plecata de 3 ani prea departe de casa si topai de fiecare data cand imi iau bilet de avion cu destinatia ACASA. Nu mai sunt pierduta intre integrale, formule chimice si povesti nemuritoare. Abia ma pot misca intre vederi, imi traiesc povestea la care am muncit eu dupa ce mi-a picat in fata de nicaieri.

Nu stiu exact daca imi e mai bine acum sau imi era mai bine atunci. Stiu doar ca din cand in cand ma gandesc ca n-ar fi fost prea rau sa gandesc atunci ca acum. Sau ca n-ar fi prea rau sa gandesc acum ca atunci. Asa ca, din cand in cand, ma caut pe mine in povestile si oamenii de atunci. Cumva, ma gasesc. Dar parca nu de tot.

Se cheama ca am crescut mare?

[fblike]

Eu nu cresc mare

In ultima vreme imi tot aduc aminte de ce imi spuneau diversi adulti cand eram plod mic si prost. Ca sa nu vreau sa cresc mare, ca e aiurea sa fii adult. Ca sa raman mica virgula cat mai mult timp.

Adica cum? Adica de ce? Adica ati cazut in cap? Cum sa nu vrei sa cresti mare? Cum sa nu vrei sa fii adult? E genial sa fii adult. Sa nu mai trebuiasca sa ajungi la 9 acasa? Sa poti sa bei o bere cand iti tuna? Sa nu te ascunzi cand fumezi? Sa poti sa iti faci abonament la telefon? Ce poate sa fie neplacut la viata de adult? Da, bun, te duci la servici. Dar nu e similar cu scoala? Ba inca e mai bine, ca atunci cand ajungi acasa nu mai tre’ sa stai inca virgula cateva ore cu nasul in carti, poti sa motai la televizor. Deci de ce sunteti cazuti in cap? Cum sa vreau sa raman mica? Eu vreau sa fiu mare!

Cam asta era revolta de atunci.

Acum pot sa beau o bere cand imi tuna. Sa fumez cand vreau si sa ajung la ce ora vrea inima mea acasa. Casa mea (inchiriata, dar a mea never the less) poate sa fie cat de dezordonata o accepta piticii de pe creierii mei (si sunt niste… “acceptanti” desavarsiti cand vine vorba de dezordine). Sunt om mare, cum ar veni. Doar ca nu tare imi convine.

Berea nu imi place. Decat o data (max de 2 ori) pe an. Cu fumatul, s-o iau pe-a dreapta, nu mai am traume de ani buni. Iar acasa ajung mai devreme decat o faceam la saptispe ani. Bonus, trebuie sa invat sa pacalesc fiscalitatea maretei insule, sa tin minte date scadente ale facturilor, sa … deci care pisic e avantajul adultului?

Nici unul, zic. Asa ca ma intorc la 19 ani (nici minora, da’ nici cu prefix mai mare de 1) si raman acolo. Si universul n-are decat sa se spele pe cap cu restul adultilor.

Dear 16-year old me…

… tell the guy you like him.

Pentru o persoana care pretinde ca nu e cinica, mi s-a explicat ca din urmatorul punct de vedere bat toate recordurile.

Sunt perfect constienta ca, in cazul in care nu o sa dea vreo masina peste mine, o sa imi rup gatul cu viitorul motor sau o sa imi cada un meteorit taman in crestet, varianta mea de a juca table cu Sf Petru e cancerul. De orice forma. Bagajul genetic care e genial dpdv al materiei cenusii sucks big time in rest, si mai ales la punctul asta. Nu il reneg, nu ma enervez. Am acceptat de mult viitoarea potentiala optiune.

Ei, aici intru intr-o dezbatere eu cu mine, pe care nu stiu niciodata in ce directie sa o duc. A sti sau a nu sti. A actiona sau a nu actiona. Fiecare are avantajele si dezavantajele ei.

Eu sunt o paranoica si persoana care duce la extrem orice. ORICE. Mai ales daca e rau. Asa ca atata timp cat traiesc doar cu gandul ca (cumva, candva) se poate intampla o spun pe tonul cu care afirm ca in Londra e toamna in iunie. Adica e ceva natural, firesc, care nu merita dezbatere. Pe de alta parte, daca m-as duce la GPul pe care nici acum nu il am si ala mi-ar zice “da, alunitele tale de pe spate arata dubios, hai sa investigam” m-ar apuca toti dracii, toate isteriile, toate paranoile posibile. Dar as intra in cercul vicios “hai sa aflam ca poate e de bine”. Si daca nu e? What next?

Deci nu. Eu nu sunt omul care sa afle. Eu merg pe principiul “da, probabil o sa se intample. la 60 si ceva de ani, cand viata mea va fi avut un sens, cand o sa am nepoti care sa isi faca griji pentru mine, cand…” Nu acum, nu la 27 de ani cand am parinti si bunici pentru care sa imi fac griji. Cand am de facut o ipoteca, poate un urlator, inca 1000 de carti de cumparat si citit.

Dar nah… recunosc ca filmuletul asta m-a pus pe ganduri. Asta asa… luand in considerare mostenirea genetica si a alunitelor de pe spate. Lua-le-ar naiba!

Iubiti si cainii vagabonzi

Dar hai sa-i iubim putin rational, ce-ar fi?

Se da o stire citita venind de la lucru. Cum ca s-a decis eutanasierea cainilor vagabonzi. Ca orice masura, exista muritori pro si muritori contra.

Inainte sa ma apuc sa imi dau cu parerea, pentru cine nu stie, am crescut si iubit 2 maidanezi, pescuiti de pe strada. Intr-un apartament la etajul 2, intr-un bloc cu vecini stresati si rude cu castravetii din borcan. Cainii in cauza au murit intre timp de cauze naturale si batranete.

Ce m-a socat pe mine nu este decizia guvernului. Pentru prima data de mult timp sunt de acord. M-au socat in schimb diverse comentarii.

pai dobitocule care esti ,sarcie nu ti-a cerut nimeni bani tie …ideea este k nu ar trebui sa ii omoare ,iar k sa semanam a europa ar trebui sa se faca adaposturi pt ei ,nu sa-i omoare..cu banii de eutanasiere ar putea sa faca un adapost pt ei,iar iubitorii de animale sa sponsorizeze.dar de ce ar trebui cineva sa angajeze o bestie k tine si sa te plateasca?k nu meriti.

Deci. Sunt de acord ca bietele animale nu au nici o vina. Si ca ar fi frumos si idilic sa se poata face adaposturi civilizate pentru ei. Nu ca sa “semanam a europa” ci ca si gest umanitar.

DAR hai sa fim putin realisti.

Romania taie salarii si pensii. Romania nu este in stare sa asigure tratamente pentru copiii de 4 ani bolnavi de leucemie. Romania o sa ramana o tara de pensionari in urmatorii 20 de ani pentru ca nu e in stare sa isi pastreze tinerii. Romania e plina de cersetori, de batrani bolnavi si singuri si saraci, de copii fara casa.

Dar nu, eutanasierea cainilor vagabonzi este problema majora. Pentru ca, nu-i asa, “cu banii de eutanasiere ar putea sa faca un adapost pt ei,iar iubitorii de animale sa sponsorizeze”. Hai sa vedem. Sa zicem. Cu banii de eutanasiere faci un adapost. Sau 2. Sau 100. Si pe urma? Bagi cainii acolo. Si pe urma? Cine le da de mancare? Cine are grija de ei? Ce le da de mancare? Cine plateste vaccinarea lor? Si chestii din astea? Iubitorii de animale? Eu ma declar iubitor de animale dar sincer nu sunt in stare sa sustin financiar un asemenea proiect. Si, pe urma, pun pariu ca exista mai multi iubitori de copii decat de caini si totusi o suma pentru un tratament pentru o boala oarecare intr-o tara straina se strange incredibil de greu si de incet. Deci tot comentariul asta mi se pare aplicabil intr-o lume (nici macar o tara) ideala. Realitatea este departe de a fi asa.

Repet, cainii nu au nici o vina. Dar nici oamenii.

In fata blocului mamei zac intr-o faza oarecare de constructie 3 blocuri. Blocurile alea au devenit “adapostul” unui numar nedeterminat de maidanezi. Sa treci pe acolo cand e intuneric si nu esti in masina este o aventura. Deci de ce e mama de vina?

“Laaaasa, ca trebuie doar sa nu ii arati ca ti-e frica. Asa nu te musca, numai daca ti-e frica”.

Sa moooori tu! Adica ce? Daca vad jivina venind spre mine cu coltii ranjiti si uitandu-se pofticioasa la gamba mea, ar trebui sa topai de fericire? Sa il si mangai dupa ureche si sa ii spun “bravo cutu”? Cu regrete, nu am nervi atat de tari.

Da, nu e vina cainilor. E vina oamenilor ca nu au fost in stare sa isi sterilizeze cainii, ca i-au abandonat pe strada unde s-au inmultit, ca…

Eu una consider ca pentru Romania legea asta este solutia cea mai buna. Economic, Romania nu isi poate asuma toti cainii vagabonzi existenti. Moral, ar fi de cacat sa si-i asume cand banii respectivi ar putea fi investiti in altceva mai bun.

Sper doar ca pana la aplicarea ei sa nu fie nevoie sa mai citesc vreo stire cu cineva sfasiat de vagabonzi.

Si ca o chestie… nu cainii vagabonzi impiedica Romania sa semene a Europa. Asta asa, ca detaliu.

Cumpar timp

La suprapret, cu banii jos.

Cumpar timp sa imi aduc aminte de toti oamenii frumosi care au lasat o amprenta asupra vietii mele, care m-au invatat sa zbor, multiplele sensuri ale castanei, sa merg singura noaptea cu trenul pentru un zambet si o strangere in brate, care imi lasau biletele pentru 2 ore lipsa.

Cumpar timp sa imi aduc aminte cum eram acum 3 ani cand ne-am cunoscut, cand noptile se masurau in cuvinte, nu in ore de somn, diminetile in cafele pe bordura si orele de servici in secole.

Cumpar timp sa imi aduc aminte plaja din Franta unde a inceput de fapt totul si unde am inteles ca povestea asta nu o sa aiba termen de valabilitate.

Cumpar timp sa stau de povesti cu toata lumea, sa citesc si sa scriu despre ce citesc.

Cumpar timp sa rad de cat de complicata mi se parea viata la 19 ani, sa zambesc copilului din mine care nu putea iubi altfel decat definitiv.

Cumpar timp pentru toate astea. Si pentru toate cele care vor urma.

Still a little bit of your taste on my lips

Stones taught me to fly…

Nu mi-a placut 2010-le. Nu mi-a placut aproape nimic la el, din punct de vedere emotional, financiar, lienatic.

Da, a fost anul in care mama a vazut Londra, in care sisul mic a vazut Londra, in care Diutul a vazut Londra. Daca as trece putin peste egoismul care ma acapareaza milimetru cu milimetru, poate as pune si eu astea pe lista mea de good things si nu ar fi doar pe a lor. DAR fiecare vizita mi-a lasat un gust putin amar pentru ca stiu ca atunci cand imi vine sa ma dau cu capul de pereti nu pot nici sa ma bag la mama in brate, nici sa ma urc in masina cu sor-mea si sa mergem de tampite si nici sa ies la cafea cu Di.

Georgiana acopera si nu prea toate astea. Pentru ca, fara sa fiu rea sau oricum, si mama, si sor-mea si Diutul sunt numai unele. Si nu pot, nu vreau, nu incerc sa le inlocuiesc.

Deci 2010 … am mai facut un pas spre aia 3 ani care ma sperie ca dracu de tare desi stiu, imi spun, imi spune ca sunt nebuna. Dar eu am piticii mei. Care, in loc sa dispara, se inmultesc.

2010 … Anglia e mai birocratica decat Romania. Si daca in Romania rezolvi cu ton ridicat si cunostinta cunostintelor, aici poate sa ti se transforme casa in inglu ca oricum tanti de la customer service are pentru tine un simplu “I’m sorry” care nu te incalzeste.

2010 … Anglia imi sapa nevoia de a avea masina si a merge la mare cand vreau. Cum vreau. Mori, lege imbecila.

2010 … highlights: Hondi. Si pe urma Suzi. Si cazutul cu Hondi. Si cu Suzi. Mai tragic cu Hondi decat cu Suzi. Casa noua.

2010 … “Mama, veniti odata acasa ca e mai bine aici. Ce faceti voi acolo printre straini?” Laitmotiv deja. Pe fondul unei depresii incepute nu astea sunt cuvintele pe care le vrei. Mai ales ca incep sa prinda radacini.

2010 … s-a terminat prost, pentru mine. S-a terminat cu 1000 de ganduri in 10000 de directii. Cu imagini ale Craciunurilor si Revelioanelor trecute, ale berilor nesfarsite din Deja Vu, Rock, Thomas… ale concertelor din Bucuresti si mersului cu trenul si cu locomotiva. Cadrele, pana la urma, nu conteaza. Oamenii, da.

2010 … apreciez ca te-ai dus naibii.

2011…

So come on courage teach me to be shy / Cause it’s not hard to fall…

acest post a fost scris intr-un moment de maxima oboseala si oarecum frustrare emotionala si trebuie tratat ca atare.

Deci imediat Octombrie

Mi-am terminat concediul pe anul asta. Intrevad o raceala zdravana care sa ma faca sa chiulesc de la lucru (macar) 3 zile prin noiembrie.

Acasa a fost… ca acasa. Plus cald. Plus raceala. Plus vesti proaste. Eu sunt incapabila sa am reactii potrivite atunci cand vine vorba de oamenii pentru care as muta muntii. Deci nu am avut si continui sa nu am reactii. Pentru ca stiu ca orice as spune ar fi inutil. Sper doar sa stie ca as muta si muntii daca ar fi cazul.

Acasa aici e… ca acasa aici. Plus frig. Plus raceala. Plus draci diversi si minori. Aseara ma gandeam, prin prisma blogului evergreenei, la teoria care i-am expus-o lui EL pe vremea cand pierdeam nopti mancand pittburgeri si fumam prea mult. Fumam prea mult si acum. Pittburgerii s-au transformat in Sam’s. Iar noptile nu se mai fac albe pentru ca apar cearcane si oboseala. Si totusi imediat vor fi trecut 3 ani. Unde? Nu stiu, nu stie, nu cercetam.

Am revolte periodice doar ca, de cand am vrut sa il omor pe ala de la ING, am invatat sa respir. Si sa ma pufneasca rasul in loc sa ma enervez cumplit si sa tip.

Mi-a trecut obsesia pentru Blackberry odata cu obsesia pentru facebook. Asa ca in geanta mea continua sa existe o carte, un caiet si un pix. Plus multe altele inutile. Si un portofel gol azi.

Pentru ca la mine dependentele se trateaza cu excese, am in frigider 4 cheesecakeuri diferite. Pe care le-am carat cu grija 1 ora cu autobuzul. Evident, nu am terminat nici una si nici nu ma mai prea tenteaza.

Si imediat am 26 de ani. Fara legatura cu nimic.