Facebookul si relatiile

Sau facebookul in relatii. Sau relatiile in era facebookului. Sau … sau mai bine sa dezvolt.

Cand am inceput eu sa activez pe facebook, acum vreo 3 ani, l-am corupt si pe EL. Nu de dragul fostilor colegi, al rudelor sau altceva, nu nu! Era mania cu farmville, acea chestie malefica si datatoare de dependenta, de la care au mai pornit inca tasti milioane de ville-uri, unele mai malefice ca altele. Si asa am ajuns si “in a relationship with…”. Faza cea mai faina a fost cand mi-am schimbat contul de facebook si ca sa ma pot pune iar intr-o relatie cu ELul meu, a trebuit in prealabil sa ies din ea, ca nu ma lasa sa fiu intr-o relatie cu un om care era deja in (alta) relatie cu cineva. Face sens? Da, bun.

Dupa o perioada de timp, ne-am lasat de ville-uri. Si eu, si EL. Eu inca sunt dependenta de facebook, EL nu. Intra putin spre deloc, motiv pentru care m-am simtit in deplina siguranta sa dau share la cadoul cadoului lui Craciun. Evident, exact atunci a intrat el sa vada ce mai face lumea. Care lume a lui pe facebook, e putina. Si ia ghici, ghicitoarea mea, ce i-a sarit lui primul lucru in fata cand a intrat? Da, legoul. ACEL lego minunat, nemaivazut, care a durat 5 ore sa fie facut. Cu manual de instructiuni si priviri disperate (ale LUI) cand puneam si eu mana pe vreo piesa. Pentru ca pot sa ma ating de ce vreau eu, sa fumez in masina si sa imi transform portiera in cos de gunoi daca vreau eu, sa nu ii dau de mancare cu zilele si sa il pun sa-si spele hainele dar de jucarii sa nu ma leg.

Revenind. Stiu ca e antisocial pe net. Ca nu imi citeste blogul si nu o sa imi dea like pe facebook nici in 1000 de ani. Ca se mai uita pe acolo, ca mai da like la altcineva, ca… Ma deranjeaza? Nu. Adica pana mea, traim in aceeasi casa. Daca ii plac unghiile mele, imi spune, nu imi da like pe facebook. Daca ii place cum imi sta parul imi spune ca my hair looks cute. Pozele pe care le am sunt facute 99% de EL. Vorba unui prieten de-al meu, cum ar fi sa stam in pat unul langa altul, fiecare cu laptopul in brate si sa ne dam like reciproc? Ceva de genul “imi place poza ta pe care ti-am facut-o eu” (tot citat, din acelasi prieten).

Deci sa imi explice si mie cineva logica asta. Pentru ca sunt oameni care se agita, se streseaza, se isterizeaza ca gigica sau gigelul consort nu foloseste butonul de like decat pentru alte persoane. Deci DE CE??

Cu liniuta

– Urasc oamenii imbecili care sub pretextul de “sef” fac ce le tuna. Oricat am incercat sa inteleg ca au si ei la randul lor sefi mai mari de data asta raman la concluzia “idiot, idiot, idiot” si atat.

– Am castigat, pentru participare, un tricou cu Pidjin si Fredo si inca sunt incantata ca i-am descoperit. Astept episoade noi 🙂

– I have a thing pe “the anthem”… nu stiu si nu pricep de ce, nu am fost niciodata mare fan Good Charlote dar de vreo 3 zile incoace… hmmm…

– In octombrie – noiembrie Greenday au o serie de concerte in Anglia. Unele chiar foarte aproape de my soon to be new home. Dar ia ghiciti! Alea la care as vrea / putea sa ajung sunt SOLD OUT. Si suntem la inceputul lui iunie for fuck’s sake!

– Mi-am mutat hamsterul pe birou, sa nu ii fie frig. Asa ca pe Doi l-am mutat pe covor, in mijlocul camerei. Asa ca am ajuns la concluzia ca trebuie sa aspir.

– Nu, nu am aspirat.

– Ma chinui sa termin rahatul ala de licenta in urmatoarele 2 zile ca sa pot pleca si eu in Franta. Nu simt nevoia sa fiu useless aici… mai bine sa fiu useless acolo 🙂

– End.

Curente

Pentru ca azi ne-am dus in corpore la Timisoara, a fost un bun prilej, intre momentul in care serveam pe post de perna simpatica si ala in care incercam sa conving geamul hipiot sa se inchida (primul moment a fost la dus, al 2-lea la intors) sa aflu ce se mai intampla prin lume.

Deci, POLI a batut Steaua de ciuda ca acum 5 ani a incasat-o cu 8-1 pe teren propriu (si tin minte exact ca la meciul ala i-a plouat in draci si comentatorul a facut misto de timisoreni ca scorul de pe tabela de marcaj este de fapt numarul de pe tricoul lui Falemi) asa ca Steaua nu joaca in Europa iar POLI poate lua campionatul.

La Bucuresti s-a desfasurat GayFestul si inainte de el Marsul Pentru Normalitate.

Acum… nu am nimic cu oamenii gay, asa cum nu inghit noua dreapta si toate conceptele lor. As fi de acord ca Maria sa se marite / insoare cu Ioana si Gigel cu Gogu. Dar mi se pare putin aberanta ideea ca familiile Maria – Ioana respectiv Gigel – Gogu sa poata adopta copii. Pentru ca un junior necesita mama + tata (= love de preferat). Iar un copil care ar avea mama + mama (= love, dar irelevat) sau tata + tata (vezi paranteza anterioara) ar incepe sa puna intrebari la care nu stiu cine i-ar putea raspunde sa si priceapa. Iar copiii (ceilalti) sunt rai. Pun alti copii la zid si pentru simplul motiv ca tata a murit / a plecat, daramite daca tata nici nu exista. Sau mama. Deci, nu. Marita-ti-va, impartiti-va bunuri comune si mosteniri, plecati in excursii oferite pentru cupluri, pupati-va in parc, dar NU adoptati copii. Iar aici, oricat de dezaxata par, sunt PARTIAL de acord cu noua dreapta a ma-sii. Cum ca Romania are nevoie de copii.

Imi recunosc ipocrizia. Copiii mei (daca vor exista vreodata) nu vor creste in Romania. Sau nu in Romania actuala. Dar asta e alta supa de spanac.

In categoria “curente” intra si licenta mea care e aproape gata (cand spun aproape ma refer la un procent de 90%) in varianta practica, are o interfata simpatica in C# si mai necesita prezentare. Pe care nu stiu de unde sa o apuc… si mai am 12 zile pana la deadline-ul cand trebuie predata in varianta finala. Dar inca nu ma stresez.

Tot la “curente” o bag si pe vara-mea care este total altfel decat mi-am imaginat. Si care, respectand traditia se pare, pleaca in Spania. Nu, nu la capsuni. Si ca am gasit Cola Cherry in Timisoara 😀

Si gata. Somn. Pana ninge. Sau macar pana o suna clopotelul de masa de pranz.

A, da! Vreau draperii uosii. Si covor uosu. Si lustra in forma de luna. 🙂

Atentie, se-nchid usile :)

“Urmeaza statia Crangasi cu peronul pe partea stanga”
Dar pana la momentul ala mai e. Iar Crangasiul nu e personaj principal in povestea noastra, doar a facut conexiuni si a generat mesaje la 8 dimineata. Dar sa revenim.

Sambata seara am plecat spre Bucuresti. Cu toate gandurile in cea mai mare dezordine, cu sentimentul ca ceva nu fac bine in toata treaba asta. Sau nu ca nu fac eu, ca nu este pur si simplu. Asta dupa tot entuziasmul meu de la THAT phone call pana la plecarea trenului. M-am lamurit pe urma de unde venea tot sentimentul tampit. L-am acceptat pentru ca, in toata idiotenia lui, era de fapt frumos. In fine.

Eu nu pot sa dorm noaptea. Este ceva testat, verificat, pus in practica aproape in fiecare zi, cu sau fara voia mea. Doar ca in ACEA noapte imi doream sa dorm. Mult. Pana la Bucuresti mult. Doar ca… la Petrosani s-a urcat in compartimentul nostru un cetatean. Care cetatean avea ce eu nu aveam. Casti in urechi si somn mult in el. Nu m-ar fi deranjat nici unul din aceste aspecte daca castile lui, in linistea acceleratului si volumul maxim, nu m-ar fi pus la curent cu manelele, house-ul si ceva lalaituri romanesti din preferintele omului. Si sa nu uitam ca erau casti si el statea pe scaunul 3, iar eu pe scaunul 1. Danutul a adormit aproape instantaneu dupa Petrosani, asa ca m-a lasat singura cu fanteziile mele bolnave in care il aruncam pe cetateanul ala din tren, il strangeam de gat cu cablul de la casti si alte asemenea. In fine, am adormit undeva dupa Tg. Jiu. Dar la Filiasi m-a trezit o pasare. Da, o pasare care la tzashti noaptea simtea nevoia sa se afirme. Langa geamul meu. Si a stat mult trenul in Filiasi. Toate bune. Am mai ciupit ceva somn, pana la Caracal. Unde s-au urcat 2 madame. Care in secunda 2 in care au intrat zgomotos in compartiment au inceput sa se lamenteze ca ele nu pot merge cu spatele. Ca le apuca ametelile si greturile si… Eu tind sa cred ca le apucau de la sclipiciul in care le erau inecate hainele dar, fata buna cum m-a facut mama, am cedat locul meu. Care mergea cu fata. Inutil de spus ca somnul meu a ramas undeva in Oltenia. Dupa ce madamele au fost satisfacute ca merg cu fata, au luat a midnight snack. Compusa din chipsuri urat mirositoare si ambalate in pungi fosnitoare. Ca sa tac, am scos frumos telefonul cel rosu si m-am apucat sa ma revolt in scris lui EL, aflat ca deobicei mult prea departe sa il pot lua la o tigara in baie sa ma vait verbal. Doar ca revolta mea s-a lungit si intre timp madamele si-au terminat chestiile urat mirositoare si fosneitoare. Aici s-a intamplat o chestie care pe mine m-a lasat cu gura cascata si a generat razbunare. A mea, impotriva oltenilor si a tot ce ma enerva in momentul ala. Madama cea mai revoltata, careia ii cedasem locul meu de la geam zice:

– Donsoara, nu vrei sa nu te mai joci cu telefonul ala? Ca as vrea sa dorm si ma deranjeaza lumina.

Eu… am tacut. M-am uitat la ea cam 2 secunde, de parca zicea ceva banal in estoniana (doar ca eu nu stiam atunci clipul… dar pun pariu ca s-a potrivit privirea), am dat send la mesaj si… am intrat pe net. Am citit bloguri, am socializat pe mess… am omorat credit degeaba numai sa o calc pe aia pe nervi. Ha!

Si uite asa se strica traditii. Pentru ca la Spring Time nu exista terasa in Gara de Nord, am dat frappeul clasic pe un breakfast la McDonald’s. Pentru ca stiu eu de acum ceva vreme ca acea cafea te trezeste si din morti. I was soooo right. Ce n-am luat in calcul a fost ca la Mc you get one pee per bon, asa ca eu a trebuit sa interactionez cu tanti cea grasa, cu coc imens si machiaj care ar fi facut zugraveala sa se simta prost de la toaleta publica. NU mergeti in toalete publice in gara! NU faceti asa ceva.

Buuuun. Cautasem acasa Brack Cafe-ul pe gugal. Care gugal most of the time e util si gata sa te scoata din orice incurcatura. Asa am crezut si de data asta. Pana cand m-am lamurit eu ca pe B-dul Unirii nr. 1 (adresa indicata de my best friend gugal) este o alta cafenea decat aia pe care o cautam noi. Asa ca ne-am asezat pe o banca in parc, in asteptarea Ambasadoarei (si viitorului domn Ambasador) si a unei idei geniale de localizat cafeneaua vietii pana la 12. Era cam 9. Sau inainte de 9. Pe mine deja ma apucasera dracii, piticii, dorintele de bagat picioarele si intors acasa. Le-am manifestat doar mai tarziu si pe post de smiorcaieli la misto. Acelasi gugal, mai prietenos pe telefon decat pe laptopul abandonat acasa (mi-am injurat asemenea prostie si am jurat ca nu il mai las singur niciodata…) ne-a lamurit ca Black-ul vietii isi ducea existenta in Unirea Shopping Center. Note to self: Keep walking, trenul e la 6. Keep walking!

Ne-am intalnit, dupa cum spuneam, cu Ambasadoarea. Oricum i-ar fi numele in buletin (inca… si da, i-l stiu) tot Ambasadoarea ramane. 🙂 Nu ma apuc sa intru in detalii 🙂 O sa ii mangai egoul cu alta ocazie 😉

Si am ajuns in Unirea Shopping Center… care nu are hartie igienica la baie. Amanunt important, pentru ca rucsacul in care stau servetelele este o zona crepusculara.

Si de aici incepe… Tal este un cetatean care corespunde globalizarii. La originie este israelian, este nascut in Rusia, a stat 3 ani in Australia, momentan lucreaza pentru o companie israeliana care activeaza in Marea Britanie si face medicina in Romania. Deci simplu. Mult mai simplu decat informatia “he’s my boyfriend’s brother and my sister’s boyfriend” pe care el nu a fost in stare sa o proceseze. Dar il iertam 🙂 Concluzia a fost ca se respecta AMR-ul stabilit ultima data cand a fost EL acasa. Si ca plecam, ca plecam, ca plecam, ca Dani e entuziasmat si pe mine m-a apucat groaza, ca el e entuziasmat si eu sceptica… si ca plecam.

La cafeaua bauta cu familia Ambasadoare am avut revelatia ca am un frate pierdut prin Bucuresti. Asa ca dupa toata intalnirea cu Tal si cu our future, am recuperat fratele si am fost la o halba de limonada / bere. Si sa ne plimbam prin Romana, ca asa a vrut Dani. Care a ramas la fel de dezamagit ca si mine de Piata Romana, fie ea si nr. 9.

Aventura Bucuresti s-a terminat cu un tren open space, in care am amortit incercand sa dorm si care a mai si ajuns cu 2:15 ore intarziere pentru ca (din nou oltenii, mama lor) inainte de Craiova trenul a intrat in coliziune directa si frontala cu un cal. Mi-e mila de cal, inca nu mi-e clar de ce trenul a stat si a stat si a stat si pe urma s-a intors in nu stiu ce statie sa schimbe locomotiva… ideea e ca in final am ajuns. Si am dormit ca inecata… exact ce am de gand sa fac si acum 🙂

Deci NU

Dracii pe azi… ca am invatat ca nu e bine sa adormi cu ei ca cica faci ulcer. Si cum vreau sa beau Cola si la 80 de ani… let’s let them out:

• Serverul meu SQL (da, ala pe care ar trebui sa imi transpun maretul proiect) spune ca “some features can not be installed on this Windows”. Ce omite sa spuna este ca acel “some” inseamna de fapt TOATE si ca e un cretin. Deci cretin. Parca e o muiere din aia fitoasa, care la intrebarea “ce ai?” raspunde constant “nimic” dar pufneste constant si trebuie ghicit ce are. Damn it. Deci daca e cineva out there care imi poate spune pe limba mea ce naiba vrea chestia aia de la mine… raman datoare pe viata.

• site-ul de la Vodafone este un motiv constant de draci. Dupa ce ca e aglomerat mai tare decat cucuflandul in ajun de Craciun, mai si merge cand vrea el. Si de obicei vrea sa fie in pauza, nu sa mearga. Ca acum. I-am laudat pentru bunavointa de a ma lasa sa incarc cartele online, fara sa depind de programul magazinului, fara sa trebuiasca musai sa am bani fizici, fara sa… pacat ca azi, ACUM, in acest moment… refuza sa mearga. Si asta zice ceva pe limba lui. Pot sa il arunc pe geam?

• Praful din Hunedoara. Deci… deci… deci… azi am spalat jumatate de geamuri. Pe principiul jumatate e mai mult decat deloc si mai putin decat totul. Asa sunt impacati si piticii curataciosi ai mamei si piticii lenesi din dotarea proprie. Si daca tot am spalat geamurile, am constat ca in spatele televizorului din camera mea e praf. Asa ca l-am sters. Dupa 2 ore am vrut sa pun ceva acolo. Guess what! Praful era la loc! Nu in aceleasi cantitati, I admit, dar ERA ACOLO. Se recontruise. Renascuse. Probabil praful e neam indepartat al pasarii Phoenix… Posibil… ca deh, cenusa – praf… (aberez)

Si gata. Pe bune, atat ma enerveaza. Ar mai trebui sa constat ca nu merge netul sa apuc sa arunc postul asta in published stuff si ar fi perfect. Dar nu. Beculetele cele verzi de la rooter palpaie cu incredere. Fiuf!

Later edit: Dupa ce mi-am varsat nervii pe Vodafone aici, a functionat. M-a anuntat frumos chiar si ca “Comanda a fost finalizata / Produsele au fost livrate”. Serverul nu am draci sa vad daca a reactionat. Ma indoiesc.

Dive in your life

OK, nu imi prieste toamna. Alta explicatie nu gasesc.

Am decis mediul de programare in care va lua nastere Maria Sa LICENTA, stresul vietii mele actuale si al inca vreo 3 viitoare. Va purta semnatura ORACLE. Acum, am mediu de programare. Mai necesit profesor si subiect. Nu orice fel de proiect. Trebuie sa fie un subiect nemaipomenit, nemaiintalnit, nemaivazut, nemaiauzit, fulminant, uluitor. Sa se bata profesorii pe mine maine (preferabil maine) cand ma duc cu el. Sa ma roage EI sa ii las EU sa imi fie indrumatori, sa imi dea carti si CD-uri si sa imi faca masaj. OK, de masaj ma lipsesc. Chiar si de bataia pe mine, ma multumesc sa ma vrea unul. Unul singur, micut acolo. Miau 😦

Si urasc power pointul. Cu toata ura posibila. Si prezentarea despre roboti pe care trebuie sa o fac pana maine.

Still… go out and make it 🙂