Ti se pare ciudat…

“Bai, pana mea, nu-ti mai scrie viata pe blog, traieste-ti-o”. Acum aproape 3 ani mi-a spus asta un cetatean care m-a botezat Tom Degetica din cauza unei poze. Singurul cetatean caruia EL, pe vremea cand nu era inca EL, i-a aruncat fulgere albastre si i-ar fi expus cateva din “parerile” lui 😀

Si constat ca dorul meu mare nu mai e asa acut. Tot spun de aproape 3 ani ca TREBUIE sa ajung la mare. Ceea ce ar fi relativ simplu, avand in vedere ca stau pe o nenorocita de insula, sunt inconjurata de ape si Suzi face 3 ore pana la plaja. Cu tot cu ratacitul prin vreo 3 orase. La mare am ajuns 10 minute, in geaca de piele in iulie. E tot sarata, tot agitata, dar parca mie nu imi mai e asa dor de ea.

Am probleme de om mare, stresuri de om mare, ofticari de copil mic (nu pot concepe sa iau bataie la table… nu pot si gata), cateodata fite de adolescent. Dar de cateva zile, cam de cand pe insula nenorocita a venit primavara si soarele si umbrela de care eram cvasimandra si cvasiofticata acum 1 saptamana a devenit inutila, mie parca mi-a injectat cineva soare si mare si plaja in vene. Sau macar senzatia.

Tot vreau sa castig la loto, inca imi doresc costumul meu smecher de motor si sa invat sa conduc Hondita fara sa o sparg in primii 5 metri, sa vad Parisul dimineata, la pranz seara si mai ales noaptea, casa mea (chiar si cu chirie) impartita de noi si atat in general si diversi cetateni cateodata, sa ma apuc de inca o facultate si sa termin cartile din biblioteca virgula care, desi citesc intr-un ritm incredibil, se inmultesc constant si nu se termina.

Plus, acum cateva zile, m-am surprins uitandu-ma atenta la stiri. Eu. La televizor. Nu stiu exact in ce moment s-a intamplat nevoia de stiri, dar am constatat ca as fi putut sta 1 zi intreaga in fata ditamai ecranului de la lucru sa o ascult pe tanti cu accent britanic.

Cred ca de fapt incep sa imi traiesc povestea de dragoste cu tara asta. Era si cazul. Adica… ne dateuim de 1 an si ceva, era momentul sa incepem sa ne implicam serios ce naiba. Eu am facut primul pas si mi-am luat umbrela. Ea a zis ca merit soare pentru asta.

Probabil trebuia sa aberez pe ceva subiect serios, de genul Lennon sau “sa ucizi o pasare cantatoare” sau nu stiu, ceva util ca partea a 4-a a ghidului proaspat atezitat in GB … dar mi-e muuuult prea lene. Creierul meu e in weekend, eu odata cu el, ceea ce va doresc si voua.

Pam pam.

Yawning

Pic de somn si oboseala.
Fac planuri via telefoane, mess si skype. Cu oameni. Pentru oameni. Pentru mine 🙂
E vara si e cola rece si Marlboro rosu scurt.
Am de lucru pentru ca ma mananca limba si am renuntat de mult la ideea de statuie.
EL e fericit ca se poate uita la documentare din al 2-lea razboi mondial.

Dar, cel mai important, fac planuri. Ceea ce va doresc si voua.

Time of my life

Germania a pierdut. Sucks ass. Deci acum logica geografica imi spune ca ar trebui sa tin cu olandezii.

Am avut revelatia ca e vara in mine cand am deschis a 3-a sticla de Lipton pe ziua de azi.

Am mai avut si revelatia ca e prima vara care nu a inceput cu Cola la Thomas, dupa multi ani. Vreau Cola la Thomas 😦

Joia incepe sa devina traditia ciocolatei calde cu Georgiana la Costaul din Sheperds Bush. Imi place 🙂

Am idei bune, fascinante, nemaipomenite. Imi lipseste ziua de 48 de ore si lipsa necesitatii somnului sa le pun in practica. Pentru o potentiala statuie in The Hyde. Nu, nu Hyde Park.

Il astept pe Doc inapoi in Anglia mai rau ca pe Mos Craciun. Pentru ca Doc e dentist, maseaua mea trebuie dusa la dentist. Si Doc sta la mare 😀

Dupa lupte seculare cu CS-ul de la Virgin Media, avem in fine net decent, wirelessul personal securizat si abia astept vineri noaptea pentru o runda de Age 😀

Astept concediul mai rau decat il astept pe Doc. Mi-e pofta de dulceata de visine pe care s-a laudat azi Granny ca a facut-o.

Am reusit, dupa 5 ani, sa imi schimb telefonul care a murit din cauza impactului cu usa. In usa l-am impins eu. Pentru ca nu am fost niciodata in trend, telefonul meu cel nou este un Nokia foarte basic, nu un iPhone. iPhone are toata lumea. Nokia din ala, eu si EL 🙂 Va fi interesant cand o sa plecam la lucru unul cu telefonul celuilalt.

Sunt inca sub influenta concertului Green Day la care mama a refuzat categoric sa vina, dar la care l-am dus pe Doru (tata vitreg, pentru pricepere… desi apelativul nu i se potriveste) care a suportat fara tigari 4 ore de boxe care iti urlau in fiecare neuron. Genial 🙂

Am descoperit dupa 1 an tantarii care isi iau revansa pentru cat i-am ignorat. Da, a trecut aproape 1 an. Nu stiu unde. Dar ii astept cu interes pe urmatorii 40 🙂

liana_is_home … dorul de mare inca este

HA!

Dupa lupte birocratice seculare care au durat 2 saptamani (despre care o sa va povestesc din noua gardina peste vreo 3 zile), mai mult sau mai putin fericita familie de matzi alintati isi schimba domiciliul. Asteptam amatori pentru gratare in aceeasi gradina si pentru zacere sanatoasa pe bean bags rosii.

Deci HA!

Nou venit, necesit nume

Pentru ca sunt cel mai cuminte copil din lume, cel mai EL dintre ei a zis ca merit cel mai rosu si micut laptop ever, usor si cu emblema de la Ferrari, ca sa pot sa il iau cu mine oriunde, mai ales ca sambata ne mutam (zice optimismul din mine) si ne punem net ca lumea si o sa ma pot uita la curse in timp ce EL se joaca sau face orice.

Jucaria asta e cea mai perfecta jucarie, chestia care va fi mai liana-like decat orice, care se va cara peste tot mai ceva ca Doi, pentru ca e mica si usuoara si… i love it and it’s mine all mine. Asa, acum i-l pot lasa pe Henric doar lui EL, ca tot fusese cadoul de ziua lui dar eu ca o nesimtita abuzam frecvent de el.

Deci stimati cetateni, nu il poate chema Schumacher sau deviate din Schumacher pentru ca ar suna cel putin cretin o fraza de genul “ma bag in pat cu Schumi sa ma joc putin cu el” sau “il iau pe Schumi in rucsac si ne vedem acolo”. Dar necesita nume si eu sunt inca happy happy joy joy sa pot gandi unul inteligent. Deci dati-va cu parerea.

Asfalt uscat :)

Deci primavara s-a instalat in mod oficial pe insula cea batuta de toate vanturile planetei.

Deci azi Copilutzul (a se citi Hondita) si-a primit autorizatia de a alerga pe strazi fara teama de neni cu caschete.

Deci azi mergem oriunde ca prea mi-a fost dor de ea.

Deci in weekend bem bere cu Barbie daca ne primeste.

Deci 2 roti si soare. HA!

Ultimul pentru 2009

Peste 7 minute cel mai EL dintre ei imbatraneste 🙂 Sforaind incet langa mine, ca la el ziua de munca a durat 38 de ore. Eu ma lupt de vreo 5 (ore) cu cel mai tort dintre “torti” care s-a dovedit mai incapatanat ca mine.

Concluzie… La multi ani, EL!

Si poze 🙂

Fara poze, ca netul deja e in vacanta. La anul 😉

Post pe capitole

Introducere:

Am descoperit motivul secundar pentru care dorul de mare e ignorat. Motivul nu este ca mi-am mutat vastele castele pe o insula. Doar ca al meu creier proceseaza mai bine cu un pahar de cola langa si o tigara. Prima conditie e indeplinita mai tot timpul. A doua… uhm, sa va zic ca ma chinui de aproape 3 zile sa termin un pachet de tigari? Da, deci eu sunt precum tipul din Heroes care picta viitorul doar daca era drogat… creierul meu are accese scriitoricesti doar cand e (a)fumat. Nah, hai sa vedem ce iese fara.

Capitolul 1 – Goana dupa rochita

Am participat la evenimentul care va fi descris mai pe larg in capitolul 2, un bar mitzvah in toata regula, tinut intr-un local localizat (ok, profa de romana mi-ar da in cap, voi ma iertati, ca v-a fost dor de mine) intr-un cod cu o singura litera la inceput (prin definitie, in Londra doar zonele fitoase incep cu S1, N1 etc etc etc… eu stau in HA3 cifra-litera-litera). Deci, cu toata nebunia din mine, nu puteam sa imi scot baschetii la plimbare. Plus ca era oricum prea frig. Evenimentul s-a desfasurat duminica, cu incepere de la 7 jumate seara. Distanta: 1 ora de mers cu 2 autobuze. Noi ne-am trezit la 12. Eu nu aveam rochita. Sau cizme. Sau ciorapi. In afara de ciorapi, care stiam exact ca trebuie sa fie rosii, nu aveam nici o idee vaga despre cum ar trebui sa arate tinuta per ansamblu. Asa ca luat mandrul de mana, luat busul si luat magazinele la picior. Dupa ce m-a lasat pe mine sa imi caut, sa incerc sa ma hotarasc, ELul din dotare s-a saturat. Sa fiu sincera, si eu m-as fi saturat. Asa ca am intrat in primul magazin, a pus mana pe o rochita la care a vazut ca nu m-am uitat gretos, pe o pereche de cizme si m-a impins in cabina de proba. Cred ca ELul meu are ochi mai format in ceea ce ma priveste (kilele englezesti acumulate incluse) decat mine. Si rochita, si cizmele au fost geniale. Buuuun, 4 ore mai tarziu tinuta rezolvata, purcedem spre casa. Si de acolo spre…

Capitolul 2 – Marele eveniment

Evident, am ajuns la 8. Intoliti, parul intins cu placa cea roz (da, am placa si e roz… dar nu cautam calul de dar la dinti asa ca plecam de la premisa ca seful meu are impresia ca toate femininele sunt moarte dupa culoarea asta si il iertam), cerceii cei mari si rosii adusi de mos Nicolae, EL la jumatate de costum, totul perfect. Si ajungem. Si ramanem asa…putin socati. Eu de toata lumea pe care o cunosteam si care era nice, EL de cata lume era. Fite, viitoare fite, pretinse fite, pitipoance, viitoare pitipoanc, you name it. Bar mitzvah-ul in sine e un fel de nunta din .ro. Tot cu plicul se merge, se mananca, se danseaza, se pleaca acasa. A, ba, nu. Se mai asculta si imnul Marii Britanii si al Israelului. Si – pentru ca era a nu stiu cata zi de Hanukah – s-a mai cantat si o rugaciune. De remarcat fantana de ciocolata. Geniala.

La bar mitzvah-ul vietii a venit si Ali G. Ali G este unul din personajele interpretate de idiotul din Borat. Si e penibil. A vorbit cam vreo 45 de minute si s-a crezut interesant. Dupa parerea mea, a fost doar mega penibil. Noroc cu fantana de ciocolata 🙂

Am dansat pe tocurile mele de 3 cm si am avut incredibile sentimente de deja vu din cauza muzicii israeliene. Oare de unde? A, da! De la Atomic! Fucking romanians!

Capitolul 3 – Perceptia britanicilor despre “a masive snow storm”

Acum cam 1 saptamana, pe vremea cand britanicii dadeau in disperare cu clickurile pe amazon si pe ebay (spre disperarea mea si a chinezului retardat promovat intre timp la rangul de “chinese hero”), vine seful cel sef si anunta ca “there’s gonna be a massive snow storm! London will be closed! I don’t think we’ll be able to go home today!”. Pentru ca dupa seful cel sef a venit si polonezul fara motor cu aceeasi poveste suplimentata de detalii tragice de anul trecut, am inceput sa ma speri. Si sa ma astept la un El Nino, varianta .co.uk. Asa ca am deschis yahoo-ul si am inceput sa sap. Pe yahoo se anunta cu ton de inmormantare si moarte a lui Michael ca o sa ninga and “you should expect 5-10 cm of snow”. Am citit stirea de 3 ori, cautand cuvantul uragan. Nimic. Asa ca am inceput sa rad. Ca nebuna. Intre timp, sefa primeste 3 sms-uri de la cele 3 scoli la care merg plozii ca “scolile sunt inchise maine din cauza conditiilor meteo”. Eu continuam sa rad.

A nins, ce-i drept. Dar asa frumooooos! Ca in povesti si in copilarie. Nu tu furtuna, nu tu vant, nu tu nimic. Daca era cu 2 grade mai cald, ar fi fost o ploaie scarboasa si obisnuita.

Capitolul 4 – Cum poti bloca Londra in 3 pasi simpli

S-a topit zapada. A mai si plouat. Alaltaieri a nins iar. Cu zapada din aia grea si apoasa. Care, evident a inghetat. Peste tot. Trotuarele inca mai pot fi folosite cu succes pe post de patinoare, nu inteleg de ce noi ne incapatanam sa dam bani sambata pe a proper one 🙂 Dar soselele…fraaaate!!! Iti faceai freza linistit in ele. Adaugam la asta soferi “de duminica” (cum le zice EL la toti soferii londonezi) si obtinem un drum de 15 minute pe trafic intens facut in 1 ora. Cu Nirvana si rasete si mistouri… dar pun pariu ca daca eram in autobuz si nu in monstruletul alb nu mi-ar fi convenit deloc chestia.

Aaaaaanyways… apropo de soferii londonezi, EL are un dialog imaginar foarte la obiect.
– Draga, ce faci?
– Plec la servici.
– Dar, draga, mai ai 3 ore pana atunci.
– Da, dar ma duc sa fac coada pe sosea.

Capitolul 5 – Laptopul lui EL si indienii retardati

Coc de mult cadoul perfect pentrul ELul meu. Pentru ca la capitolul jucarii cu telecomanda, pusti cu bile si alte asemenea chestii care scot zgomote infernale nu prea mai am ce sa fac, am zis ca ii iau un laptop, casti si Call Of Duty 3 (sau al catelea o fi ultimul) sa impuste nemti pana se plictiseste. Gasisem laptopul perfect, dar intre mine si laptopul perfect statea intotdeauna EL. Asa ca ieri am prins ocazia si m-am dus sa il iau. Iau cutia de pe raft, ma duc la indian sa il platesc si sa imi dea laptopul in schimbul cutiei.

– Madam, nu il mai avem pe asta.
– Poftim??? Ok, ce aveti?
– Pai il avem pe astalalt.
– E mini sau e normal?
– E normal, madam!
(ma jur ca o sa il pleznesc pe urmatorul indian care imi zice asa)
– Ok, then, asta sa fie atunci.

Eram zen, topaiam numai gandidu-ma la ce fata o sa faca ELul meu. Il platesc si o inspiratie de moment ma paleste fix in frunte. Ia sa ma duc eu la raft sa vad ce naiba am luat. Si vad… MINI. Futu-ti natia ma-tii de indian! Imi pun zambetul ala de “mortii mamii tale” si ma intorc.

– Stiti, azi zis ca e normal. Si e mini. Imi puteti da banii inapoi va rog?
– A, stiti, madam, nu pot. Trebuie sa mergeti cu el in partea cealalta a ditamai futu-i magazinul la Serviciul cu Clientii.

Si ma duc. Si mai stau la o coada. Si cand ajung acolo dau – evident – tot peste o indianca (why, God, why???). Imi ia bonul, se stramba…

– Stiti, nu va pot face refund aici ca e suma prea mare. Trebuie sa mai traversati magazinul si pe lung pana la celalalt Serviciu cu Clientii.

Eu sunt o persoana calma in ultima vreme. Pe bune. Interactionez cu cel putin 10 tampiti nebuni pe zi care vor ca pamantul sa se invarta invers sa le convina lor si nu ma enervez. Cateodata chiar ma amuz. Dar asta mi-a pus capac. De mentionat este ca, pana ieri, nu m-am certat cu cineva in magazin in halul ala. Eh, la asta am urlat. Tare. Rau.

– Ok, dupa ce ca sunteti suficient de incapabili sa vindeti chestii pe care NU le aveti, dupa ce ca sunteti suficient de inapti sa nu aveti habar ce vindeti va mai si bateti joc de mine? Eu nu ma misc de aici. Si vreau sa vorbesc cu managerul de magazin.
– Stiti ca nu este.
– Ok, atunci dati-mi laptopul inapoi. Revin dimineata cand o sa fie. Doar ca intre timp o sa fac si reclamatie.

Indian, chinez, arab, turkmenistanez, nu conteaza. Ai zis “reclamatie” in Britania cea mare, faci ce vrea muschiul tau. In 3 minute am avut banii inapoi. Natia mamii lor de indieni! Ce naiba le-o fi trebuit britanicilor din imbecilitatea aia de tara, ma jur ca nu pricep!

EL o sa primeasca laptopul de ziua lui si o sa-l iau cu EL de manuta. Mos Craciun o sa ii aduca ceva pentru care eu o sa-l injur mult. Pe Mos. Dar nah…. cu mana si mouse-ul meu mi-am facut-o.

Capitolul 6 – I’m gonna miss you, 2009!

Nu garantez ca mai apuc, asa ca nah… Ne-am cumparat pom, globuri, luminite. O sa iasa un brad genial, primul din multii brazi britanici care vor urma. 🙂

Dar nu asta e ideea. Ideea e ca o sa imi fie dor de 2009. In cinstea caruia ridic un pahar de cola, ca a fost genial.

Ziceam anul trecut cam pe vremea asta ca daca 2009 o sa fie la fel de genial ca 2008, all is fine. Eh, 2009 s-a simtit putin jignit si a vrut sa imi demonstreze ca poate mai mult. Si a putut.

Am scapat de politehnica ma-sii si am ajuns in Londra. Ii spuneam lui EL acum ceva timp, cand ne gandeam cat noroc am putut avea, ca ar fi fost tragic ca si al 2-lea loc pe care mi l-am dorit cu disperare sa se poarte cu mine la fel de mizerabil ca primul. Dar prima data mi-am dorit un oras… acum o tara. In toata tara asta s-o fi gasit un loc si pentru armata mea de pitici, ce ma-sa!

Am avut noroc de ai mei sefi care – desi sunt evrei – sunt niste oameni geniali care – periodic – imi aduc aminte de ai mei. Nu stiu care ai mei exact sau in ce forma, dar am sentimentul ala ciudat de “acasa”. Am invatat sa dau cu pumnul in masa (la figurat) si sa tac cand e cazul. Si ceva imi spune ca la anul o sa va scriu de la MINE de acasa, unde nu o sa vina o grecoaica ciudata pe 3 in fiecare luna sa isi ia banii.

2010, I dare you sa il egalezi pe 2009 😉 Pentru ca la mine, 2009 a fost anul in care Mos Craciun a venit in fiecare zi 🙂

liana_is_home_and_happy

Ceea ce va doresc si voua 😉

…we could sit around and see this night through…

Cand ne-am cunoscut, noi nu stiam sa ne vedem la ore normale. Partial, pentru ca atunci cand eram eu la lucru nu era si EL si invers. Asa ca singurul moment in care nu suna vreun Iulian sau vreun Virgil era noaptea. Asa, de la 1-2 incolo. Cand se intamplau pitburgeri si povesti fara taceri. Pana cand ne dadeam seama ca macar 1 ora, doua mai trebuie sa si dormim. Si dormeam putin. Dar ne vedeam dimineata la cafea si o luam de la capat. Dar al naibii daca aveam ochii injectati sau cearcane sau daca simteam ca as dormi pana ninge.

Pe urma, a devenit EL si povestile noastre s-au mutat… la telefon. Pentru ca odata cu statutul de EL a venit si un job nou. Care presupunea ca EL vedea mai mult Anglia decat fata. In perioada aia ajunsesem sa visez la momentul ala in care ne vedem dupa – masa acasa si putem sa stam de povesti ca oamenii sanatosi la cap. Ziua.

Acum ne vedem dupa masa acasa. Impartim 2 tigari si o cana de cola, impresii, facem misto unul de celalalt si… atat. EL se joaca, eu citesc. Imi astept atele sa fac bratari. Culmea este ca … stam de povesti incredibil de mult. Noaptea, evident. Adica avem un soi de cosmote britanic care ne lasa sa vorbim gratuit intre noi nelimitat, impartim aia 10 metri patrati de camera (pentru ca evident ca la tigara iesim impreuna) dar pe noi de apuca vorbitul noaptea. Si nu povesti din alea seci inainte sa se inchida ochii, povesti pe covor cu cana de cola intre noi de ajungem sa dormim 3 ore pe noapte. Si ciudat este ca inca nu am cearcane si in fiecare dimineata imi prind autobuzul care trebuie (bicicleta sufera de nebagare in seama din motive meteo).

Nopti placute sa aveti 🙂

Unde au trecut 7 zile?

Nu stiu… si chiar nu realizam ca au trecut 7 daca nu imi zicea azi EL.

Deci 7 zile… in care am invatat sa gatesc, sa spal vase (da, mama, ai voie sa fii mandra), sa merg cu metroul londonez care nu e in intregime underground, sa zambesc 12 ore pe zi, sa stau in picioare 12 ore pe zi… si in care am invatat sa injur cu zambetul pe buze. Si sa nu ma vait. Si sa am rabdare. Pentru ca nu vreau inapoi. Pentru ca m-am indragostit de tara asta idioata si orasul asta sufocat de arabi.

Londra… sunt de 7 zile aici si in afara de Wembley National Stadium nu am vazut nimic. Si pe ala…din tren. Dar traiesc cu speranta ca am timp. Ok, sa ne intelegem. Nu am vazut nimic din alea 4832984892 obiective turistice, ca de vazut…am vazut o gramada.

Am vazut ca Londra are la pranz cerul albastru albastru albastru. Cine zice ca in Londra nu se vede cerul sau ca nu se vad stele abereaza. Si da, in centru. Acolo unde e 8 lire taxa de aglomerare daca ai chef sa mergi cu masina. Am vazut cladiri maaaari de tot de sticla care au grija de o casa veche si plina de flori. Am vazut tipe vopsite verzi. Am vazut ca lumii i se rupe de tine dar lumea iti zambeste daca iti intalneste privirea. Am vazut ca nu ai voie sa fumezi NICAIERI daca acel nicaieri nu inseamna trotuarul in timp ce te deplasezi pe jos intre 2 puncte in linie mai mult sau mai putin dreapta. Am vazut ca british people au reguli de circulatie inclusiv pentru pietoni iar pietonii nu respecta nici o regula de circulatie pentru masini. Asta, sau au alergie la culoarea verde. Am vazut tanti imbracate mai office decat o sa ma imbrac eu si cand o sa ajung manager general la Coca Cola dar incaltate in adidasi in care sisu mic ar alerga pe stadion (si care mie nu imi plac). Am vazut ca arabii sunt simpatici daca nu urla dar te-a luat naiba daca te uiti urat la ei.

Nu ca tot ce am vazut pana acum ar fi normal, dar o sa imi mai ia ceva pana o sa ma adaptez la ciudatenile lor… Adica pentru ei sunt chestii normale, dar eu, proaspat aterizata din tara lui “lasa, ba, ca merge asa” sunt inca … nedumerita. Nu ai voie sa casti in magazin. Tu, vanzator fiind. Nu ai voie sa stai de povesti cu colegii. Nu ai voie sa stai jos. Eu urasc sa merg. Sau sa stau in picioare. Sau sa vand. Mai ales sa stau in picioare sau sa vand. Iar acum stau in picioare 12 ore pe zi si vand. Universul asta are un stil ciudat de a face misto de mine.

Londonezii sunt fatalisti. Sa dea naiba sa stranuti in tren ca toti se intorc spre tine. Care toti pana in momentul stranutului te-au ignorat. Traiasca epidemia de gripa porcina. Aceeasi londonezi sunt dependenti de zgomote. De cand am inceput sa scriu postul, am auzit 3 masini de politie sau pompieri… oricum ceva chestie urlatoare. Si nu e ceva neobisnuit. Neobisnuit ar fi sa treaca 10 minute fara…

Dar, pentru prima data in viata mea nu ma plang. Am facut o criza de nervi aseara, dar din alte motive. In rest nu ma plang. Imi place aici si aici vreau sa raman. And I will.

Stam intr-o casuta cu etaj. Dupa ce au plecat cetatenii care erau aici cand am venit noi, ne-am mutat de la parter la etaj. Unde se poate fura net mai bine. Doar ca acum nu mai e timp.

Candva o sa va arat si poze. Si cum vad eu Londra in fiecare zi.

Intr-un mod ciudat, mi-e foarte bine. Ceea ce va doresc si voua.